În ambele romane, „Pămînt” de Olga Kobyleanska și „Țăranii” de Wladyslaw Stanislaw Reymont, semnalăm prezența unei subiectivități și a unei revărsări lirice abia perceptibile, ce transformă natura într-un prilej de încîntare. La acest capitol W. Reymont rămîne un mare poet al anotimpurilor; ritmurile acestora bătînd alături de cele ale omului. Referindu-ne tot la similitudini, trebuie să observăm că ambele romane au ca nucleu narativ, ca punct forte în desfășurarea acțiunii, pămîntul, generator de bucurii, de împliniri, dar și de suferințe profunde. Atît pentru țăranul ucrainean, cît și pentru țăranul polonez, pămîntul nu e numai obiect de exploatare, ci și o ființă vie față de care el nutrește sentimente stranii – de adorație și de teamă. Mihailo, eroul Olgăi Kobyleanska, se apropia de pămînt cu o venerație și o dragoste nețărmurită. Puțin mai tîrziu în sufletul lui Sava, fratele lui Mihailo, se vor trezi aceleași sentimente, care, treptat, îl împing la fratricid. Simțindu-și sfîrșitul, Maciej Boryna, din romanul lui W. Reymont, iese în grădină și, imaginîndu-și că lucrează pămîntul, cade cu fața în brazdă, strîngînd în palme țărîna. În mod identic, atmosfera satului este îmbibată de un sentiment religios specific. Înmormîntarea lui Mihailo, ucis de propriul frate, și înmormîntarea lui Maciej Boryna, din celălalt roman, se desfășoară în cel mai profund spirit creștin.
În ceea ce privește deosebirile dintre cele două romane, trebuie să constatăm din capul locului că scriitura lui W. Reymont este mai complexă, întrucît surprinde întreaga viață a satului, cu țăranii și intelectualii acestuia, cu toate neajunsurile legate de problema națională, etc.
În același timp, dacă personajele lui Wladyslaw Reymont fac mai bine concurență stării civile decît cele ale scriitoarei ucrainene, datorită modului lor de a acționa și vorbi, Olga Kobyleanska pare să insiste mai mult asupra analizei psihologice a caracterelor. Cum ar fi, bunăoară, stările contradictorii de simțire care devastează sufletul mamei în momentul în care și-a dat seama că mezinul familiei și-a ucis fratele mai mare. Însă, pentru a nu-și pierde și cel din urmă copil, mama încearcă să se amăgească, împotrivindu-se adevărului. „… un adevăr năprasnic, care numai nu făcu să se cutremure pămîntul. Dar, în clipa următoare se trezi în ea dragostea de mamă. Sava era acum singurul, ultimul ei copil. Era totul. Și ea nu putea să-l piardă. Pentru nimic în lume. Mai degrabă ar omorî cu mîinile ei zece oameni, decît să-l piardă. Niciodată, niciodată! Nimeni nu putea să i-l smulgă, fiindcă atunci… Gemu de i se rupse coșul pieptului, de parcă ar fi fost pe moarte; capul îi căzu fără vlagă pe spate și ea își înfipse mîinile în păr. Simți că își iese din minți: o prăpastie adîncă i se deschise în față. Feciorul ei era un ucigaș… omorîse pe propriul său frate. Și pe el avea să i-l ia… Nu, nu se putea să fie adevărat. Era o minciună. O minciună sfruntată, nesăbuită…”
Mesajele transmise de cele două romane sînt diferite; „Țăranii” sugerează că numai alături de pămînt poți deveni om întreg și poți dobîndi fericirea, deși întîmplările din roman contrazic tocmai această idee. „Pămîntul” Olgăi Kobyleanska lasă să se înțeleagă că nu prin pămînt ci prin lumina cărții poți dobîndi statutul unui om adevărat: „Anna tremura pentru băiatul ei, îl iubea cu o dragoste plină de grijă, cu toată puterea sufletului ei adînc, serios, care golise cupa amărăciunilor pînă la fund. Nu avea decît un singur vis: să facă om din copilul ei. Suferințele de odinioară îi deschiseseră ochii și putuse să cunoască viața, lumea. Muncea din greu, de dimineață pînă seara, ca să aibă mijloace să-și trimită băiatul la învățătură. Ceva o silea parcă să-l rupă de pămînt. Va ajunge un om întreg atunci cînd se va rupe de pămînt.”
În concluzie, putem spune că amîndouă romanele creează o imagine veridică, plină de forță realistă, a țăranului din aceste colțuri ale lumii.
