„Milă voiesc, iar nu jertfă“. Asta le-a poruncit Iisus Hristos ucenicilor săi, conform Evangheliei după Matei (Matei 9, 13). Și acesta pare să fie conceptul fundamental după care se călăuzește preotul Gheorghe Saftiuc, din Dolhasca. Milă nu ca formă de simplă compasiune, ci ca filozofie de viață. Și-a început misiunea la Adâncata, apoi a continuat la Mănăstirea Probota, ctitoria lui Petru Rareș. Minune arhitectonică, în care ploua prin acoperiș, de ajungea să plângă pictura de pe pereți. Nu l-a răbdat inima să lase lucrurile așa. A mers cu rugăminți la mai marii Bisericii și ai județului și a obținut ajutor pentru un acoperiș nou. ”Trei ani s-a lucrat acolo, apoi am făcut o casă parohială, care a devenit casă de oaspeți”, ne spune preoteasa Mioara Saftiuc. Din 1990 a venit la Dolhasca. Murise preotul paroh și enoriașii aveau nevoie de un nou păstor. ”Nici aici nu era casă parohială, am stat în casa de prăznuire. Părintele a refăcut în patru ani toată biserica, de la acoperiș la frescă. Apoi s-a pietruit curtea cu piatră naturală, s-a ridicat un altar de vară, un lumânărar, porți, gard și alei”, povestește preoteasa.
Odată biserica încheiată, preotul a mers mai departe. Ochii i s-au oprit pe copiii săraci. La început s-a gândit la o cantină socială, unde copiii nevoiași să vină să mănânce o masă caldă la prânz. ”Când am văzut că problemele sunt mai grave, am spus că mulți dintre acești copii au nevoie de un cămin. Lângă noi era o școală veche, o ruină, cu geamuri sparte. Doar zidurile erau bune. Am zis că ar fi potrivită s-o luăm și s-o refacem, dar dacă cineva se gândește înaintea noastră și face un club, un restaurant sau un bar acolo? Am făcut Societatea de Caritate Mila Creștină Dolhasca, în 1994, apoi am luat școala și am cumpărat tot. Am refăcut clădirea din 1995 până în 1999 și în data de 19 aprilie au venit primii copii. Șase frați. Apoi au mai venit doi. Frații Agapi”, ne povestește părintele.
Ca să poată întreține casa de copii, preotul a înființat și un atelier de tâmplărie. L-a ajutat o fundație umanitară din Germania, găsită pe internet, cu un utilaj cu ajutorul căruia a realizat prima comandă la atelier: mobilier pentru un centru de plasament din Sighișoara. Cu banii câștigați, a mers mai departe. A construit și o brutărie. ”La început, ne ajutau cu pâinea câțiva patroni. Într-o zi, unul a spus că ne dă pâine când vrea și când poate. Dar acești copii mănâncă în fiecare zi, când el nu poate, eu ce fac? Și am zis că trebuie să avem brutăria noastră”, își amintește preotul. O fundație din Germania, actorul Alexandru Arșinel și un regizor au organizat o strângere de fonduri la Munchen și cu banii respectivi s-au cumpărat calaburii pentru brutărie. A ajutat și ÎPS Pimen și așa au reușit să asigure pâinea copiilor și sâmbăta. La brutărie și în atelierul de tâmplărie, copiii învață să lucreze, să facă tot ceea ce îi va ajuta să se descurce în viață după ce pleacă din casa părintelui. Una dintre fetele care a fost în prima generație de orfani lucrează acum ca brutar în Suedia, cu ceea ce a învățat la Dolhasca.
”Le umplem timpul, să simtă mai puțin despărțirea de familie”
Din 1999, prin căminul de la Dolhasca au trecut trei generații de copii. Mereu la dreapta părintelui, ajutor neprețuit a stat preoteasa, Mioara. ”Eu n-am avut frați, părintele a fost orfan și din motivele astea am vrut să facem ceva pentru oameni. La final, toate rămân aici și se ia doar partea de bucurie pe care o poți oferi cuiva. Încercăm să le dăm acestor copii un punct de sprijin, să le fim mamă și tată. Sunt copii care au stat 10-12 ani la cămin, dar am vrut să păstrez mereu legătura cu familia lor, când o au. Am căutat mama, am căutat frații, rudele. Sunt orfani de unul sau ambii părinți, sunt copii cu familia destrămată. Ei au imagini grele de acasă, pe care nu le putem șterge foarte repede. Își tot aduc aminte. Cel mai mic copil pe care l-am avut a fost unul de 9 luni, a venit la noi o mamă cu opt copii și el era cel mai mic”, spune preoteasa.
La cămin copiii au un program normal, de familie. Merg la școală, își fac lecțiile în sala de studiu, au ore de dansuri populare, muzică, dans clasic, își serbează aniversările, merg în excursii și în tabere. ”Le umplem timpul, să simtă mai puțin despărțirea de familie, mai ales cei mici”, afirmă părintele.
Când împlinesc 18 ani, unii pleacă. La studii mai departe, la o slujbă, se căsătoresc și părintele și preoteasa merg la nuntă, sau rămân mai departe la sau aproape de cămin. Pentru cei care sunt mai puțin dotați ca să răzbată singuri în viață, părintele a construit un bloc social cu șapte garsoniere. Pe cei îndemânatici îi ajută să-și găsească slujbe. Pe Gheorghiță, un tânăr de 27 de ani, l-a ajutat să-și ridice o casă. Născut în aceeași zi ca părintele, Gheorghiță a primit cadou de ziua lui o bucată de pământ să-și facă o casă. Împreună cu părintele, a pus piatră peste piatră și și-a ridicat casa. A mai lucrat prin străinătate să facă un ban, s-o poată finaliza. E aproape gata. Are tot ce-i trebuie, de la pături și perne – ”am zestre ca o fată”, râde el, până la mașină de spălat și lampă specială de machiat, montată cu grijă la oglinda din baie, pentru fata care îi va face cinstea să-i fie soție. ”Părintele a turnat fundația la casa mea cot la cot cu mine. Piatra trebuia să o pună la temelia casei fiului lui și mi-a dat-o mie”, ne-a spus Gheorghiță. El a venit la Dolhasca din orfelinatul de la Siret. A găsit căminul pe care și l-a dorit întotdeauna. La 18 ani, părintele i-a găsit mama și frații. Și-a dorit să termine casa mai repede, să-și aducă mama să locuiască împreună, să recupereze timpul pierdut. Un infarct a răpus-o însă în urmă cu câțiva ani și a frânt visul. Acum locuința e pregătită pentru o viitoare soție. În dormitorul frumos mobilat, în mijlocul patului este un cățel de pluș. Prima jucărie cumpărată de Gheorghiță. ”Când am fost copil n-am avut vreme de joacă. Recuperez acum”, spune el nostalgic. Gheorghiță este angajat fochist la brutăria fundației. Duminica și la sărbători cântă la biserică, are voce frumoasă. Este priceput, repară orice, este harnic și săritor, iar părintele se poate baza oricând pe el. Părintele ne spune că îl are tare drag – ”a venit la noi când era în clasa a VI-a. A fost cu ochii pe toți, a furat meserie de la toți meseriașii”.
”Orice am face noi pentru ei, nu putem înlocui mama și tata”
Pe lângă casa de copii „Sfântul Gheorghe”, a cărei renovare din temelii a încheiat-o săptămâna trecută, părintele a mai ridicat o farmacie și un cabinet de stomatologie, care asigură medicamentele, asistența și tratamentele stomatologice pentru copii, blocul social de care am amintit, o fermă de animale, de patru ani a început amenajarea spitalului „Sfântul Gheorghe” din localitate, închis și abandonat acum mai mulți ani, și a ridicat în curte și un paraclis, o ”biserică a copiilor”. La spital, pentru care a beneficiat de ajutorul ÎPS Pimen, va fi un centru medico-social, cu o unitate mică de primiri urgențe.
Pe lângă toate acestea, a ridicat o biserică românească și peste Prut, la Soroca.
Cel care pe când era student la Teologie, la București, se gândea să se călugărească, și-a găsit adevărata vocație în preoție. ”Am cerșit pentru copii, când oamenii erau mai milostivi. Îi creștem cum am crescut noi acasă, că fac 18 ani și pleacă în viață. Școli profesionale nu mai sunt, la liceu nu învață nimic practic. Și atunci, cum să trăiască? Dar orice am face noi pentru ei, nu putem înlocui mama și tata. Încercăm măcar să suplinim, cât se poate”, mai spune părintele.
Preotul Gheorghe Saftiuc s-a născut în Salcea, în ziua de 10 aprilie 1959, într-o familie de bucovineni din Cernăuți. Cel care l-a călăuzit spre biserică și căruia îi păstrează o amintire de neșters a fost bunicul din partea mamei. În 1944, acesta și-a plâns cei patru copiii îngropați în cimitirul din oraș, a lăsat toată averea agonisită de-a lungul anilor și a trecut Prutul, cu nevasta și trei copii și doar cu o traistă. Și-a purtat crucea de a avea grijă de ceilalți, apoi a transmis-o fiului, trecut de tânăr la cele veșnice, și mai departe, pe umerii nepotului Gheorghe. Demn, părintele o duce mai departe.
