Dorul ca sete după cei depărtați

În dor, românul trăiește simțirea intensă a legăturii în care se află cu cei cu care a viețuit la un loc, când e depărtat deci. Dorul e simțirea acută a absenței acelora din orizontul sau, care poartă urmele lor, ce nu pot fi umplute de alții. În dor se trăiește, o prezență sui-generis a celor absenți; se trăiește durerea absenței lor.
Dar chiar prin această durere se trăiește, în același timp, un fel de neștearsă prezență a lor în conștiință. Absența lor e un chin, pentru că nu e o absență totală, nu e o uitare. În dor omul e singur sau fără cel dorit, și în același timp nu e singur: e cu cel dorit. Dar cel dorit nu e de față în carne și oase, ci e reprezentat prin dor.
Dorul se ivește pe neașteptate
Dorul aduce și ține în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent și dorit. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la acela sau se duce ceva din ființa celui ce dorește la cel dorit. Dorul se ivește pe neașteptate, vine năpraznic și fierbinte, vine ca vântul pentru că este legat de dragoste, care circulă, între cei ce se iubesc, ca gândul.
„O, bădiță, bădișor
Nu-mi trimite atâta dor
Și pe lună și pe nor.
Trimite-mi mai puțintel
Și vino, bade, cu el.”
„Și acesta-i dorul mare,
M-ajunge, mergând pe cale.”
„Pe drumul de la Săcele
Vine dorul mândrei mele
Și-așa vine de fierbinte
De-aș sta-n drumu-i, m-ar aprinde.”
„Dorul merge ca vântul
Și dragostea ca gândul.”
Uneori dorul vine subțirel, de nici nu-l bagi de seamă. Dorul are uneori o violență care dă celui ajuns de el sentimentul că se sfârșește sub forța lui. Nici un gând nu poate scoate sufletul de sub obsesia lui.
„Treci, bade, dealul încoace,
Că n-am dorului ce face:
Că nu-i dor ca dorurile,
Să-l omori cu gândurile;
Că-i un dor asupritor,
Când îmi vine, stau să mor.”
Luciditatea și duioșia
Dorul e foc ce arde inimă, e boală care îngălbenește pe cel în care se așează și-l usucă din picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc în loc, nu-i mai dă odihnă, nu-l lasă să lucreze, nu-l lasă să doarmă. Căci acela tot timpul se gândește la cel dorit. Dorul e ca un șarpe, ca un câine. Dorul cel mai năpraznic este între cei ce se iubesc. Dar există un dor de părinți, de frați, de sat, de peisajul satului, de țară.
„Jelui-m-aș brazilor
De dorul fraților;
Jelui-m-aș munților
De dorul părinților;
Jelui-m-aș florilor
De dorul surorilor.”
Dorul este un sentiment greu de definit. El nu e numai gândirea cu plăcere la ființa iubită, dar depărtată; nu e numai simțirea unei necesități de a fi cu ca; nu e nici numai transfigurarea chipului ei, datorită distanței și trebuinței de ea.
Ci în dor e prezentă într-un fel propriu și într-un grad foarte intens o duioșie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topește de dragul ființei iubite. Dorul e apropiat de tandrețe, dar are un caracter mai spiritual decât aceasta.
Am menționat mai înainte fluiditatea stărilor sufletești proprie românului. Fluiditatea aceasta e o trecere de la o stare la alta, care pare contrară. Dar această trecere arată că fiecare din stările sufletești între care se face trecerea cuprinde virtual ceva din cealaltă. Cele mai extreme stări între care se mișcă ca între doi poli sufletul românesc sunt luciditatea și duioșia.
Faptul acesta face ea luciditatea să aibă în sine duioșia ca virtualitate care se actualizează repede sau duioșia să aibă o claritate străină de notă tulbure, haotică, violentă a sentimentalismului altor popoare.
Individualistul nu suferă de dor
Umorul se produce la punctul de trecere de la luciditate la duioșie printr-o frânare reciprocă, când persoana iubită sau dragă e de față, având în el o notă de bucurie. Dorul e duioșia distanței. Dar e frânată și ea de meditație.
Dorul e mărturia comuniunii adânci, duioase și lucide în care trăiește poporul român. În dor fulgeră o pătrundere deosebit de adâncă a calităților și frumuseților persoanei dorite, tocmai pentru că această pătrundere e înaripată de duioșie. Individualistul nu suferă de dor. Dar el nici nu a străbătut prin cunoaștere la esența cea mai frumoasă a altuia. Lui îi este indiferent din punct de vedere afectiv că este sau nu este cineva lângă el. El nu suferă de absența cuiva. El nu cunoaște afectiv propriu-zis pe nimeni, decât pe sine însuși, și nici pe sine însuși nu se cunoaște afectiv, deci nu se arc deschis în ceea ce este mai adânc și mai uman în el. El duce o existență introvertită. Este interesat numai de el. Dar și introvertirea lui se oprește la un zid chiar în ființa proprie, dincolo de care nu poate trece. În dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubește. Este cu înțelegerea adâncă în acela, dar, în același timp, în dor se cunoaște omul pe sine însuși, cum nu se cunoaște în afara dorului.
(Pr. prof. Dumitru Stăniloae)