Dormiți liniștiți, președintele s-a bătut en-gros cu comunismul

În seara de 18 decembrie președintele și-a răcorit sufletul cu un pahar de șampanie frapată și a pus capul pe pernă, mulțumit că a scăpat nevătămat dintr-o zi în care trimisese en-gros și oficial sistemul comunist în tenebrele istoriei și-l încuiase definitiv în dulapul personal cu schelete.
Conștiința liniștită i-a turnat o anestezie dulce peste ipoteticele coșmaruri, în care era fugărit prin aula Parlamentului de grămada furioasă a vulturului cruciat, care agita un soi de cearșaf pe care era pictat chiar el, asortat cu niște gratii cenușii și amenințat cu un clondir de vin spumos. Alungând aceste amintiri negre și proaspete, înainte de a pica în brațele lui Morfeu, președintele a apucat să se întrebe oare ce ascundea discret cetățeanul Tăriceanu, care urmărea toată scena cu palma la gură: cumva un zâmbet?
Cine și-a imaginat că sentința plină de gravitate a condamnării unui sistem, care i-a făcut oameni pe unii, dar care a sfărâmat multe destine individuale, va fi spusă într-o atmosferă de pioșenie academică, ori este naiv, ori face parte dintre aceia care cred că trecutul poate fi dat automat la haine vechi – bune de încălzit doar pe sărmanii fără de iluzii – iar de mâine poate să înceapă prima zi dintr-o nouă viață.
Chiar dacă nimeni nu mai poate garanta azi corectitudinea și onorabilitatea unui sondaj de opinie, unul foarte proaspăt, poate fi subiect de meditație: majoritatea românilor (53%) consideră comunismul o idee bună, 12% dintre ei spunând că a fost bine aplicată, iar 41% prost aplicată și numai 34% apreciază comunismul o idee proastă. Și o spune fundația Soros, care cu greu poate fi suspectată de stângism și de fluturat steaguri roșii.
Oricum, atmosfera era bine flambată de câteva zile, când prin jurnale apăruseră fragmente din rechizitoriul comunismului, atent selectate și suficient de fierbinți ca să se sune adunarea pentru război. Și totuși, Traian Băsescu a mers la Parlament, crezându-se sigur în citirea stării de spirit a unei săli și a sfârșit prin a se ascunde după niște foi de hârtie, pe care le-a citit fără nici un comentariu personal, fapt neobișnuit pentru el. A ridicat vocea ca să acopere vacarmul, incapabil să creadă că tocmai lui i se poate întâmpla așa ceva. L-am mai văzut așa într-o dimineață, când s-a dus la CNSAS și a fost peste măsură de nervos că niște oameni răi l-au luat la huiduieli, taman pe domnia-sa, scăldat de atâtea ori în bucuria mulțimilor.
Din episodul sentinței comunismului, Traian Băsescu nu poate fi declarat întru totul câștigător. Da, poate a câștigat față de sine. Îl vor respecta sigur cei care nu pot uita, dar care și-au iertat dușmanii și care azi trăiesc din amintirile unei vieți care ar fi putut fi fericită, dar schimbată tragic de regulile unei orânduiri de import. Câți mai sunt ei și cât mai pot fi acum alinați? Cât despre electoratul lui Traian Băsescu, este îndoielnic dacă și-a înroșit palmele de aplauze, grijile de zi cu zi fiind mai importante în apropierea Crăciunului, decât căzutul în admirație față de idolul lor, încleștat în lupta cu „oamenii negri”. La zestrea pentru un viitor vot, greu de crezut că rezistența președintelui în fața asaltului PRM se va contabiliza la categoria premium.
Dinspre aliații teoretici ai președintelui, democrații au făcut ce știu ei mai bine, adică l-au aplaudat, iar liberalii s-au cantonat în aceeași rezistență pasivă ilustrată atât de bine de Călin Popescu Tăriceanu. Și președintele PNL l-a aplaudat pe Băsescu, dar nu s-a dus la recepția de parastas, sub pretextul la îndemână că partidul său istoric și-a încheiat de mult socotelile cu comunismul, lăudându-se că, de fapt, el a condamnat primul sistemul totalitar, prin actele emise de guvernul său.
Și PRM a făcut ce știe mai bine și ce era mai nimerit pentru suporterii săi. Ei nu vor sta să se întrebe dacă a fost într-adevăr bine ce s-a întâmplat. A contat că liderii partidului s-au purtat conform așteptărilor militanților, iar consecvența – indiferent în ce – se răsplătește și te întărește pe măsură. Unii chiar au nevoie de fluierături, încăierări și nostalgii ca să își confirme convingerile că altceva mai bun e greu de oferit.
Ceva foloase indirecte a tras și PSD. S-a luptat cu Băsescu înainte de războiul oficial din Parlament, în timpul căruia s-a mulțumit să se distreze la vedere. Nici nu se putea altfel, având în vedere statutul său de opoziție, dar și că l-a recuperat mai nou pe vechiul combatant în toate regimurile, Ion Iliescu. După noua sa filosofie, PSD a făcut însă un soi de opoziție fofilantă. Tot pe 18 decembrie, după-amiază, Mircea Geoană, care nu poate fi bănuit de umor în cele ce spune și ce face în public, era grăbit să meargă, elegant nevoie-mare, la recepția de inaugurare a activității în România a unui think-thank foarte exclusiv și foarte american, al cărui șef local este. Coincidența este atât de grăitoare că nu are rost să fie comentată.
În ziua de 18, sistemul comunist a fost condamnat en-gros, de la cel mai înalt nivel și s-a dat o recepție stropită cu șampanie și populată cu figuri istorice „anti”, aduse de prin țările foste comuniste. Protagoniștii zilei s-au întors apoi la somn și la îndeletnicirile diurne. Mai lipsește un cântecel de folk angajant, care să fixeze în evenimentul în memorie. Sau poate un banc. N-avem decât: „Mă dragă domnule «Jos»/ De ce zâmbești așa de frumos?”. Și aduceri aminte despre Timișoara sau despre baricada de la Inter. Și eroi muți în cimitire. Care au ieșit în stradă pentru libertate. „Jos comunismul!” a apărut un pic mai târziu.
Indira CRASNEA