Aflu din presă că peste 90 la sută dintre motocicliștii unui județ își asumă donarea de organe post mortem; declarația aparținând liderului acestei grupări „motorizate”, apărută fiind la rubrica de ”sănătate” a publicației.
Din nefericire, rostirea individului – vrându-se responsabilă și generoasă – reflectă exact lipsa responsabilității și un îngust egocentrism, adică, un amestec de neputință și fală. Vorba fiind doar de o dependență – de motoare, de imagine ”grozavă” – ce trădează negăsire de sine, având însă numeroase consecințe grave și triste: accidentele, adesea mortale ale practicanților și ale altor participanți la trafic și poluarea multiplă: fonică și cu gaze de eșapament; asta, în condițiile încălzirii globale, loc unde consumul combustibililor fosili are un rol esențial, prin emisiile de ”gaze cu efect de seră”.
Firește că e vorba de inconștiență, de unde și inocența reală a acestor adulți imaturi care, chiar prin rostirea citată, recunosc involuntar că, de bunăvoie, se predispun morții. Ceea ce pentru cauze de anvergură, de durată și cu adevărat generoase, necesare și urgente, nu ar face-o!… De reținut!…
Dezastrele ecologice, schimbarea climei, războaiele, fețele ubicue ale violenței, drama refugiaților și alte uriașe tristeți ale lumii de azi și care ar reclama implicare, pentru ei nu există. Bieți – și repet: inocenți! – consumatori vanitoși; zicala ”Casa arde și baba se piaptănă”… ambalând motoare, potrivindu-li-se întru totul.
Comportamentul gregar al motocicliștilor în hoardă – alături de alte simptome – dovedește exact lipsa individualității acestor dependenți care, fără ”motoare”, s-ar simți cam… nimeni. În vreme ce, călare pe ”motoare”, se simt, bieții, nemaipomeniți… Cum tot așa se simt și alte ”grozave” grupări similare de prin vest, în a căror trenă de imitație se află.
La ora actuală însă, neașezarea în vocație, însemnând lipsa sensului personal, este un fenomen social aproape general, născător de nefericire, stare iluzoriu rezolvată – dopamina, bat-o vina! – prin efemera trăire de bine generată de gregaritatea cospiritualității precare și consum.
Starea de bine este aceeași, fie că e vorba de vânători – ”Mândru că sunt vânător!” fiind sloganul acestui grup – fie că e vorba de moto-enduriști, de offr-oaderi, de practicanții altor sporturi extreme, cum sunt cățărătorii ”liberi” și alpiniștii în șir indian de pe Everest, lista ”nemaipomeniților” practicând ritualuri și ”fericirea în grup” fiind lungă. Ea putând fi încheiată cu evlavioșii care se grămădesc disciplinați la pupat moaște, mândri de smerenia lor, și dependenții de turism. A nu se confunda călătoria – care presupune imperioasă simțire individuală, dedicație tematică, documentare și devenire spirituală – cu turismul de masă, însemnând doar consumul ofertelor.
Găsirea de sine – n-am să ostenesc să o spun! – presupune autocunoaștere: decelarea propriilor ”daruri de la Dumnezeu” – talentele – și practicarea lor spre propriul folos și folosul celor din jur; respectul pentru viață, în toate formele manifestării acesteia, fiind cheia! Altfel, cantonarea individului ”de voie, de nevoie” înăuntrul acelor binecunoscute ”bullshit jobs”, tocmai prin nemulțumirea perpetuă de la locul de muncă, îl proiectează în diversele dependențe, spre „încărcarea bateriilor”. De altfel, cercetări statistice serioase relevă că la ora actuală, în societatea capitalistă dezvoltată, aproape 70% din angajații intervievați asumă că acceptă resemnați astfel de slujbe. Alte cercetări statistice – făcute în căminele de vârstnici și unitățile de îngrijiri paliative – arătând că peste 90% dintre oamenii ajunși acolo spun că, dacă ar putea lua viața de la început, profesional, cu totul altceva ar face.
Virajul spre sensul individual e posibil, fiind o decizie proprie fundamentată pe sinceritate și curaj!; fenomenul rezilienței – mult trâmbițatul cuvânt… nu prea înțeles – conducând omul, la orice vârstă, spre cel care ”e menit să fie”: situație în care dopamina nu mai depinde de imaginea grozavă, de aprecierile clienților, ale șefilor ori de alți diverși și nesiguri factori exteriori – posesii, grupuri etc. – ci de creativitate, fericirea fiind starea continuă.
