În statisticile Inspectoratului de Poliție Județean Suceava, în negura vremii, se pierd două cazuri de copii dispăruți de la începutul anilor ‘90. Dacă în alte câteva cazuri ceva mai recente se știe cu certitudine că minorii s-au înecat, însă cadavrele nu le-au mai fost găsite niciodată, copiii dispăruți în 1992 au cu totul altfel de povești. Au dispărut în mod suspect și nimeni nu a mai aflat nimic despre ei. Este foarte probabil să fie morți, posibil chiar uciși cu sânge rece, însă cum cadavrele nu le-au fost identificate niciodată, în adâncul sufletelor părinților mai există o speranță.
O dispariție din fața blocului și multe semne de întrebare chinuitoare
Pe 21 octombrie 1992, Damian Cristian Blându, un copil de cinci ani și șase luni din cartierul Obcini al municipiului Suceava, se juca în fața blocului. Aceasta este ultima amintire a tatălui copilului legată de fiul său. De atunci au trecut 19 ani, însă despre micuț nu se mai știe absolut nimic. Cea mai plauzibilă variantă este că acesta a fost răpit din fața blocului, însă în ce scop și unde a ajuns acesta sunt doar supoziții. Unii apropiați sunt convinși că acesta a ajuns pe mâna unor traficanți de organe, care l-au omorât, însă sunt doar bănuieli, fără nici o dovadă palpabilă.
Copilul avea două semne particulare, pleoapa ochiului stâng care acoperea circa 80% din ochi și o aluniță pe partea stângă a corpului, semne cu care au lucrat ani de zile polițiști anchetatori, fără nici un rezultat însă. Nici unul dintre cadavrele de copii identificate de-a lungul anilor nu a corespuns semnalmentelor lui Damian Cristian Blându, astfel că decesul său nu este o certitudine.
Din datele pe care am reușit să le adunăm, mama băiatului a decedat la câțiva ani de la dispariție, tatăl său refăcându-și viața cu o altă femeie și avându-și domiciliul tot la blocul din Obcini din fața căruia, pe 21 octombrie 1992, îi dispărea, probabil pentru totdeauna, fiul.
Copilul pierdut în trenul spre Timișoara
Al doilea caz dramatic de dispariție este cel al lui Adrian Bogdănel Sbârcea, din municipiul Vatra Dornei, care a fost văzut ultima oară pe 5 martie 1992. Copilul avea la acea vreme șase ani și jumătate. La începutul anchetei, poliția a descoperit câteva indicii despre el. S-a aflat că minorul s-a urcat în trenul accelerat Iași – Timișoara, plecând singur într-o direcție necunoscută. Fără a exista o confirmare clară, se crede că acesta a coborât în gara din Cluj, fără ca apoi să se mai afle vreun indiciu despre el. Și acest copil avea un semn particular, o arsură pe antebrațul mâinii stângi, însă ulterior nimeni nu a mai aflat nimic despre el.
În ambele cazuri, pentru membrii familiei, drama chinuitoare de a-și fi pierdut copilul se îmbină cu speranța că acesta ar mai putea fi în viață și, de ce nu, ar putea reveni într-o zi acasă, speranță care însă s-a pierdut din ce în ce mai mult odată cu trecerea anilor.
Cazurile celor doi copii dispăruți în 1992 sunt cele mai vechi din evidența Compartimentului Dispăruți din cadrul Serviciului de Investigații Criminale al Poliției. În statistici se găsesc șapte cazuri de copii dați dispăruți care nu au fost găsiți. În unele cazuri se bănuiește că este vorba de dispariții voluntare pe termen scurt sau ieșiri din țară, în timp ce în trei situații este vorba de copii înecați, cărora trupurile nu le-au fost însă găsite, condiții în care, conform legii, aceștia rămân în evidențe ca dispăruți.
