Doamne, scapă-mă!

Cine nu a rămas fascinat la prima călătorie pe apă?! Cu barca ori vaporul, ne-am lăsat purtați către îndepărtate ținuturi, copleșiți de aburirea tremurătoare a undelor mângâiate de razele aurii ale soarelui dimineții ori de asfințitul rumen oglindit în luciul apei fremătând în singurătatea-i rânduită. La lăsarea întunericului, luceferii se grăbeau să urce pe bolta înstelată, scufundându-se apoi în adâncurile vrăjite parcă de lumina lină coborâtă din văile cerului. Cine a prins vreodată o furtună pe mare a înțeles mai bine ce e viața, dar și cât de milostiv este Domnul, Care nu uită să potolească furia valurilor, pentru ca luntrașii să ajungă la limanul dorit.
Evanghelia duminicii trecute, umblarea pe mare, ne-a reamintit o memorabilă călătorie pe apă, dar și o copleșitoare minune avându-l în centrul atenției pe Apostolul Petru, cel care fusese pescar. Hristos l-a chemat să-l facă pescar de oameni tocmai datorită tenacității și răbdării dobândite la pescuit, pe care le va folosi în „pescuirea“ semenilor săi. Cu siguranță inspirat din expresia evanghelică, William Shakespeare a rostit o zicere memorabilă: „peștii se prind cu undița, iar oamenii cu vorba“. Dar până a-i prinde pe oameni cu vorba dumnezeiască, Petru trebuia să-și probeze credința în dumnezeirea Învățătorului său.
Ucenicii Domnului, aflați într-o ambarcațiune plutind pe o mare agitată, Îl văd pe Hristos venind către dânșii, dar nu oricum. Uitând parcă să se comporte ca un om, s-a luat după ei ca un Dumnezeu, pășind pe apă. La vederea tulburătoarei priveliști, călătorii s-au înspăimântat, iar în numele lor, Petru Îi lansează o provocare: „Doamne, de ești Tu cu adevărat, poruncește-mi să vin la Tine pe apă“. Iisus l-a invitat să pornească. Ce experiență minunată! Însă, el, călătorul obișnuit și împrietenit cu marea, a cărui viață fusese un amalgam de răsărituri fericite și apusuri mohorâte, de astă dată s-a lăsat copleșit nu atât de furia valurilor, cât de necredință. Odată cu îndoiala, a început să se scufunde. Mușcat de fiorul pieirii, șovăielnicul pescar strigă: „Doamne, scăpa-mă!“ Cu dumnezeiască iubire, Hristos i-a întins mâna, l-a ridicat din talazurile spumegânde și l-a dus în corabie, adresându-i totodată o blândă dojană: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“
Această imagine a mării liniștite sau tulburate poate fi reprezentarea propriei noastre vieți. Umanitatea s-a deprins să înfrunte stihiile naturii, dar ce folos, dacă nu știe să umble pe agitata mare a adversităților existențiale?! De ce ne cufundăm astăzi? Pentru că nu reușim să-L găzduim pe Mântuitorul în inimă. Prezența lui Hristos nu trebuie să fie doar de proximitate fizică, trupească, ci să pătrundă în intimitatea ființei fiecăruia dintre noi. Orice pas facem, să fie cu Domnul, în numele Domnului și cu încredere multă, căci am văzut ce efect are o picătură de îndoială rămasă în suflet: îl prăbușește pe om în ghearele fricii și ale morții. Din scepticismul lui Petru învățăm că îndoiala năruie totul în jur. De aceea să ne dăruim lui Hristos cu deplină credință, fără ezitare. Dacă plecăm la drum cu Iisus, vom putea păși peste agitata mare a existenței trecătoare, căci harul Domnului ne va călăuzi, iar mila și mâna salvatoare a Mântuitorului ne va ajuta să ne ridicăm din inerentele poticneli.
Mulți am trăit spaima lui Petru, că și noi ne-am cufundat adesea în îndoieli și suferințe. Mulți însă își zic: „noi ne descurcăm singuri, n-avem nevoie de Hristos!“ Dar putem oare fără El? Se pare că nu, căci, deși tot înotăm, nu ne apropiem de nici un țărm! Chiar dacă am agonisi, am construi, am acumula știință ori diverse bunuri, ne vom da seama că, oricât am parcurge din cale, fără Hristos nu vom ajunge nicăieri. De aceea să zicem și noi: „Doamne, scapă-ne și ajută-ne să ne găsim liman vieții“.
(arhim. Mihail DANILIUC)