„Doamne, nu vreau doar să văd, ci să Te văd!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXXI-a după Rusalii

Referatul biblic de la Sfântul Evanghelist Luca (18, 35-43) ne prezintă minunea vindecării unui orb din Ierihon, „orașul miresmelor”, cum era numit la acea vreme. Probabil era orb din naștere. Mântuitorul nu era pentru prima dată în acel oraș. Venea dinspre Galileea. Era înaintea Sfintelor Sale Patimi. În drum spre Ierihon, Mântuitorul le-a vorbit Apostolilor, pentru a treia oară, despre cele prin care urma să treacă (Matei 16, 21; 17, 22-23; 20, 17-19). La intrarea în oraș, discuția lor a fost perturbată de strigătul unui orb.
Sfântul Evanghelist Marcu (10, 46) spune că se numea Bartimeu și era fiul lui Timeu (Bar-Timeu). Sfântul Evanghelist Matei menționează doi orbi (20, 29-34).
Iisus nu era singur, ci era însoțit de apostoli și de popor mult. Deci, au fost mulți martori la această minune. Nu știm motivul pentru care Iisus se afla în Ierihon, dar știm că a străbătut acest oraș pentru ultima dată.
Și, pe când trecea Iisus, orbul Bartimeu „ședea lângă drum, cerșind” (Luca 18, 35). Era un om sărac. Scriptura spune că strigarea săracului ajunge mai repede la Dumnezeu (cf. Deuteronomul 15, 9).
Zgomotul mulțimii i-a atras atenția. Și atunci, pentru a se edifica asupra celor ce se întâmplă, a întrebat „ce este aceasta” (Luca 18, 36). Și cineva din mulțime i-a spus că trece Iisus Nazarineanul (Luca 18, 37). Atunci el, luminat de sus, a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 38). „Fiul lui David” (Bar-David) însemna pentru iudeii din perioada primară Mesia (Hristos), Unsul lui Dumnezeu.
Modul de adresare al orbului ne face să credem că el mai auzise despre Hristos și despre minunile Lui. Așa se și explică insistența strigătului său. Era timpul potrivit minunii. Nu putea să piardă această oportunitate. Venise ziua mântuirii sale, ar spune Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 6, 2).
Mărturisirea orbului a atras atenția. Chiar i-a deranjat pe unii din mulțime. Însă pentru el, prilejul era neprețuit. Nu-l mai interesa atitudinea celor din jur. Ne spune referatul că mulțimile „îl certau ca să tacă”. Puneau infirmitatea orbului pe seama păcatelor lui. Și de aceea nu-i dădeau nimic, ci ziceau că orbul își merită soarta. Iată ce spune Tobit despre milostenie: „Cei ce fac milostenie și dreptate vor trăi mult. Iar păcătoșii sunt dușmanii vieții lor.” (Tobit 12, 6-10). Sau: „Dă celui flămând pâinea ta și celui gol din hainele tale. Din toate câte ai din belșug, fă milostenie, și să nu-i pară rău ochiului tău când vei face milostenie! Fii darnic cu pâinea ta și cu vinul tău la mormântul celor drepți.” (Tobit 4, 16-17). Da, este și un argument pentru pomenirea morților!
În ciuda tuturor admonestărilor, orbul striga cu și mai multă îndrăzneală și speranță: „Fiule al lui David, fie-Ți milă de mine!”. Era strigătul unui om în suferință, care avea neapărată nevoie de mila lui Dumnezeu. Avea nevoie de intervenția lui Dumnezeu. De El depindea lumina ochilor săi.
Iisus l-a auzit și, oprindu-Se din drumul Său, le-a spus să-l aducă la El. Glasul celui ce striga cu credință L-a oprit pe Dumnezeu din drum. Atunci, probabil, unul din cei care îl apostrofau i-a spus: „Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă” (Marcu 10, 49). Când orbul a auzit că Iisus îl cheamă, spune Sfântul Evanghelist Marcu, „lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus.” (Marcu 10, 50).
Și apropiindu-se, Hristos i-a pus o întrebare care anticipă minunea: „Ce voiești să-ți fac?” Oare să nu fi știut Iisus de ce avea nevoie orbul? Fiind Dumnezeu, știa că orbul avea nevoie de intervenția Sa dumnezeiască. Atunci orbul i-a zis: „Doamne, să văd!” (Luca 18, 41).
Era o cerere de bun simț, cum nu se poate mai justificată. Era în discuție sănătatea lui. Orbul dorea să vadă și să-L vadă. Avea nevoie nu doar de vederea fizică, ci și de cea spirituală. Auzise prea multe despre „Fiul lui David”, ca să nu-și dorească aceasta. Știa că, după trup, Iisus era din neamul lui David. Mai mult, știa de la conaționalii săi că Iisus nu rămânea indiferent în fața suferinței. Atunci, Iisus i-a zis: „Vezi! Credința ta te-a mântuit.” (Luca 18, 42). Ce spune Scriptura? „Tot cel ce crede în El nu se va rușina” (Romani 10, 11; cf. și Isaia 28, 16).
Credința puternică și rugăciunea stăruitoare au fost factorii hotărâtori în dobândirea vederii orbului. Și când i s-au deschis ochii, primul pe care L-a văzut a fost Iisus, Care a luat act de credința lui în El. Mila lui Dumnezeu a trebuit să fie însoțită de credința orbului. Puterea lui Dumnezeu s-a manifestat în funcție de credința celui în suferință; credință care i-a fost răsplătită nu doar cu dobândirea vederii, ci chiar cu mântuirea: „Credința ta te-a mântuit.” (Luca 18, 42). Auziți! Mântuitorul nu s-a limitat doar la cererea orbului, ci El i-a dat mai mult decât a cerut, și anume „mântuirea”. Credința sa a fost vrednică de răsplată. Ochii orbului și-au reluat întreaga lor funcție.
Sfânta Evanghelie ne spune că orbul „îndată a văzut” (Luca 18, 43). Împlinirea oricărei dorințe de-ale noastre este condiționată de credința pe care o avem. Rugăciunea este oricând binevenită; însă, numai rugăciunea izvorâtă din credință rezolvă cererile noastre.
De remarcat este faptul că după ce a dobândit vederea Bartimeu nu L-a abandonat pe Domnul, ci, ne spune referatul, „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (Luca 18, 43). Ba, mai mult, prin el, „tot poporul care văzuse [minunea, n.n.] a dat laudă lui Dumnezeu” (Luca 18, 43).
Minunea a dat sens modului lor de a fi și de a gândi. Desigur, astfel de minuni se întâmplă zilnic cu fiecare dintre noi. Din păcate, cei orbi spiritual nu reușesc să le vadă.
Fie ca dorința orbului Bartimeu să devină dorința fiecăruia dintre noi de a-L vedea pe Hristos Aici și Dincolo!