Am revăzut de curând filmul lui Milos Forman, inspirat de povestea celebrei publicații pornografice „Hustler” și a mentorului ei, Larry Flynt. Mare paradox! Dacă filmul are o impresionantă valoare artistică, revista în sine e de o copleșitoare stupizenie. Texte scrise cu laba piciorului stâng, poze cu inse și inși care comit inginerii sexuale, în timp ce se zgâiesc tâmp în obiectivul aparatului foto, spulberând astfel orice iluzie de firesc… Dar libertatea, adevărata libertate, cum zicea și avocatul din film, presupune că, dacă nu-ți place revista „Hustler”, ești liber să n-o cumperi. Ceea ce și facem, cei mai mulți dintre noi.
Alta-i vorba. Într-unul din primele numere ale variantei românești a „Hustler-ului”, era republicată „Povestea poveștilor” de Ion Creangă, ceea ce mi-a amintit de zarva stârnită, în 1990, de tipărirea ei în premieră postdecembristă, în paginile revistei culturale „Timpul”. Dumnezeule, cât de pudici mai eram! Să fi văzut ce de familiști convinși își dregeau amenințător glasurile, ce de familiste convinse se isterizau de indignare, ce de eleve și chiar studente roșeau cu violență, făcându-și fardul să se cutremure ca varul pe pereți! Și culmea, acolo era pudoare adevărată, nu falsă, ca aia care ne înăbușă acuma la tot pasul! Atât de mare era furia pudorii, încât gospodari și gospodine l-ar fi reînviat pe Ion Creangă, doar pentru plăcerea de a-l ucide la loc!
Dar până la urmă, „Povestea poveștilor” și-a ocupat locul în vitrina de trofee a literaturii noastre, până și sclifositul Liiceanu editând-o, inclusiv în variantă audio, la unitatea unde-și desfășoară activitatea. Pentru gustul meu, acest basm porno e prea țărănește scris, dar cunoscutul anticar Dumitru Grumăzescu mi-a povestit despre finii lui degustători, precum Carol al II-lea, armăsar din rasa Hohenzollern, care și-a comandat la editura „Fischer” din Galați o ediție mai mică decât o cutie de chibrituri, cu coperte de argint și lănțișor de aur. Ori de câte ori Majestatea Sa era vizitată de câte o tristețe (fiindcă și lor, regilor, li se mai întâmplă), citea pe șest din cărticică și-n glas îi revenea pe loc hlizeala regală.
Mă gândesc că băiatul ăsta, Duda – prinț cu studii la fără frecvență, alteță cu E-uri și recuperator de bunuri în familia regală – ar putea cere statului român retrocedarea volumașului de care am amintit sau, dacă obiectul nu mai există, o compensație în bani. Îs și curios la câte milioane de euro își va stabili pretențiile. Sau, poate, zeci de milioane?
