Văd cum, unul câte unul, exemplarele din specia „Dacia 1300”, automobilul național care a creat în psihiatrie sindromul cu același nume, dispar de pe șosele. Grosul ia drumul abatorului de fiare numit „Programul rabla”, pentru a elibera pajiștea șoselelor în folosul mărcilor noi, care se vădesc tot mai acaparatoare, tropotind și fornăind ca masculii dominanți din turmă. Sunt români care se bucură pentru că Dăcioarei i-a sunat obștescul sfârșit, după patru decenii de supremație locomotorie pe tot ce-nseamnă șosea mândră sau drum desfundat de țară. Pe mine însă, o nostalgie de necuprins mă încearcă statornic. Îmi amintesc, în calitate de fost proprietar de „Dacia 1300”, tulburările ei de comportament, pe care i le suportam cu stoicism. Când îmi era lumea mai dragă și șoseaua mai netedă, ba unui cauciuc îi cășuna de explozie, ba discul de ambreiaj se sinucidea într-un moment de cădere psihică… Ba nu funcționa semnalizarea din față dreapta, ba tărăboanța se oprea cu totul în buricul intersecției, cerându-se împinsă de la spate, ca un școlar leneș… Ca să nu mai pun la socoteală că, pe timp de ploaie, trebuia să conduc mașina cu mâna stângă pe volan și cu dreapta manevrând simultan schimbătorul de viteze și umbrela, fiindcă stropii pătrundeau dezinvolt în interior, aterizând pe banchete și pe bord.
Cu toate astea, mă legasem afectiv de tigaie, și-i schimbam cu dragoste bujiile și cuzineții, așa cum îi schimbi scutecele unei persoane apropiate, care a căzut în decrepitudine. Poate și pentru că nici n-aveai alternativă, dictonul automobilistic al acelor vremuri din România fiind: „Aut Dacia, aut nihil!” („Ori Dacia, ori nimic!”, în latină, în original). Pentru români, să-ți procuri o altă marcă era foarte dificil spre imposibil; „Dacia 1300” era uniforma noastră auto.
Dar comunismul s-a dus și, așa cum câte o fată simpluță dintr-un sat românesc cade inexplicabil cu tronc vreunui cetățean străin prezentabil și cu stare, și Dacia – această fată bătrână și fără zestre – a făcut cam fără voia ei o cucerire externă, fiind cerută de un playboy planetar, pe nume „Renault”. Evenimentul a făcut cât un tratament geriatric, fiindcă brusc bătrânicii i-a revenit în obraji culoarea și în instalație i s-a înfierbântat uleiul. Până la urmă, totul n-a fost decât o țeapă maritală; ceea ce se anunța a fi o căsnicie bazată pe lung sentiment dovedindu-se mai mult o înhumare. Căci la puțin timp după ce pețitorul „Renault” i-a obținut mâna, a renunțat să o mai fabrice. Iar de data asta, ceasul Daciei noastre străvechi a sunat definitiv.
Ca orice om care știe ce-nseamnă o țeapă, mi-e milă de „Dacia 1300”. Ce-nseamnă să te-ncrezi în pețitori!
