Discreția lui Dumnezeu și zgomotul omului

Dobândirea virtuților în viața creștinului stă sub semnul imperativului categoric. Este obligatoriu faptul că trebuie să ne agonisim răbdare, dragoste, pace, bucurie, puterea de a ierta, pentru a ne mântui, pentru a fi aproape de Dumnezeu. Toate acestea sunt greu de primit dacă uităm că Hristos, Dumnezeu și om, este primul care le posedă la gradul absolut. Astăzi vreau să vă vorbesc despre o virtute lăsată la o parte, deși fundamentală pentru modul cum ne comportăm. Este vorba de discreție. Dincolo de puterea de a ridica pe oameni din moarte, de a vindeca de boli incurabile sau de a face minuni ce depășesc mintea noastră, mergerea pe mare, potolirea furtunii sau trecerea prin ușile încuiate, Hristos Se arată foarte discret în toate acțiunile Sale. Să vedem ce zice Evanghelia: „Iar dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur“. În altă parte, „după ce a vindecat pe lepros, Iisus i-a poruncit acestuia să nu spună nimănui nimic, ci mergând, să se arate preotului și să aducă jertfă, spre curățire“. Învierea Domnului nu a avut nici un martor direct. Discreția o învățăm mai ales de la cei care îmbrățișează viața monahală. Cine a părăsit măcar pentru o zi tumultul orașului și a luat drumul unei mănăstiri ca pelerin știe ce vorbesc. Pacea care te înconjoară acolo nu e atât rezultatul depărtării de lumea dezlănțuită, ci e rodul ascultării de Dumnezeu și al rugăciunii monahilor. Cine știe osteneala lor tăcută, cine își dă seama de lucrarea care se săvârșește în chip nevăzut în sufletul lor?
Într-o zi, după masă, stând în curtea mănăstirii unde se nevoia, un călugăr a auzit un avion care a trecut cu zgomot mare pe deasupra capetelor pelerinilor veniți acolo. După un moment de tăcere a zis celor care îl ascultau: „Ați auzit zgomotul pe care l-a făcut acest avion? Este opera oamenilor. Observați însă zborul unei păsări, creșterea unei flori: este opera lui Dumnezeu. Aceasta este tăcută, pe când a oamenilor zgomotoasă“.
Într-adevăr, vocea lui Dumnezeu este un „sunet dulce și ușor“ ce nu poate fi perceput decât în singurătate și în liniște. În lumea noastră agitată, gălăgioasă, unde atâtea voci discordante se fac auzite, ca să-L poți asculta pe Dumnezeu e mai greu. Pentru că ai nevoie să găsești un loc calm. Nostalgia marilor solitudini, un sentiment pe care îl trăiesc mai ales cei din aglomerațiile urbane, e dorul după liniștea în care Dumnezeu vorbește sufletelor noastre.
(Augustin Păunoiu)