Disciplina strictă sau permisivă ?

Majoritatea părinților găsesc un echilibru între strictețe și permisivitate.
Unui părinte nu trebuie să-i fie frică să fie ferm atunci când e nevoie.
De fapt nu strictețea sau permisivitatea sunt adevărata problemă, ci sentimentul aflat în spatele reacției; acesta este indus copilului.
Strictețea moderată (obligarea în direcția bunelor maniere, ascultare și ordine) nu este dăunătoare atâta timp cât părinții nu-și uită bunătatea, dar poate afecta negativ dacă aceștia sunt permanent duri, nemulțumiți, dezaprobatori, dacă însoțesc observațiile cu reproșuri și cu ironie. Acest gen de severitate creează copii slabi, fără personalitate, răi cu cei din jur (copie comportarea părintelui așa cum o percep). Este o vorbă foarte înțeleaptă care spune: “Copiii fac ce văd, nu ce le spui să facă”.
Înclinarea firească a unor părinți spre permisivitate poate avea efecte pozitive dacă intercalează fără frică momentele în care e necesar să fie fermi. Poate însă să aibă și efecte negative dacă încurajează copilul să facă ce vrea el. Ezitarea va crea nemulțumiri în sufletul părintelui, dar va influenta negativ și copilul.
E interesant că nici părintele, nici copilul nu vor fi mai fericiți în lipsa echilibrului dintre permisiune și interdicție.
Există părinți care “fug” de responsabilitatea disciplinării copilului, lăsând pedepsele în grija celuilalt părinte. Fie tatăl își găsește brusc de lucru, fie mama amenință copilul cu venirea tatălui.
Unii părinți motivează această decizie cu dorința de a fi prietenul copilului și frica de a nu fi respinși, însă imaginea de “zână bună” și “zână rea” lasă amprente negative în subconștientul copilului. El trebuie să înțeleagă că există un cod de reguli căruia trebuie să i se supună și că în familia lui ambii părinți veghează la respectarea acestuia. E bine de știut și faptul că uneori părintele care nu se implică este perceput de copil ca ascunzând o supărare mult mai mare și mai periculoasă decât în realitate.
Sunt situații în care, la un moment dat, părinții cedează nervos, pun copilul la punct cu fermitate, apoi au remușcări și povestea o ia de la început (poate cu mai mult curaj pentru copil, deoarece cunoaște finalitatea).
Fermitatea este una din laturile dragostei părintești. Ea ține copilul pe drumul bun, îl face să fie iubit și el răspunde cu iubire, simțindu-se ferit de necazuri.
Cei ce se implică în educarea copilului câștigă respect în ochii acestuia, chiar dacă el va fi recunoscut uneori doar peste ani.
Bianca ZUS
www.problemele-copilului-meu.ro