Trei personaje ale căror existențe se intersectează cu aceea a clubului de fotbal Dinamo. Paranteză: pe vremea când absolut fiecare microbist din țara asta se simțea obligat să se dea stelist (după 7 mai 1986, când Steaua a câștigat Cupa Campionilor), eu m-am declarat dinamovist. Uite-așa, la mișto sau din spirit de frondă, luați-o cum vreți. Stelist adevărat n-am fost niociodată, și nici cu alții n-am ținut de-adevăratelea „la intern”, eu fiind de vreo 54 de ani încoace fan devotat și exclusiv al Real-ului de Madrid. Deci, când vorbesc despre Dinamo, o fac oarecum în cunoștință de cauză. Despre Cornel Dinu, orice om cu mintea la locul ei și care l-a prins în activitate nu poate spune decât de bine. Fotbalistul Dinu a fost un exemplu de profesionism, de dăruire, de devotament. Față de clubul său și față de Naționala pe care a slujit-o, ca fotbalist tot exemplar. Omul Dinu e nițeluș diferit față de fotbalist: ranchiunos, fitilist, uneori de-a dreptul jigodie (să nu uităm că în mare măsură din cauza lui și a celorlalți dinamoviști – dar el era „tatăl” – nu a jucat Gicu Dobrin la Guadalajara în 1970). O jigodie însă cu argumentul carierei impresionante, ceea ce îi conferă de la sine dreptul de a spune ce vrea, când vrea și despre cine vrea, mai ales de la Dinamo. Dacă ar fi să legi numele clubului de un jucător emblematic, atunci Dinamo înseamnă obligatoriu Dinu. Exact ca Raul în relația cu Real Madrid. Prin comparație cu Cornel Dinu, domnul Dario Bonetti este complet nesemnificativ, iar celălalt personaj din titlu, Vladimir („Vova”) Cohn, cândva un fel de acționar la Dinamo, chiar nu există. Cînd Dinu vorbește despre Bonetti, o face la obiect și cu tot dreptul la vorbă al legendei. Când Cohn se pune la vorbit despre Dinu (că de ce îl ironizează pe Bonetti, că nu-i corect ca un antrenor, și alte d-astea) te umflă râsul și-ți vine la rândul tău să-l întrebi pe „Vova”: Bă, …lica, tu cu ce treabă prin fotbal? Dar pe la Dinamo? De ce caști, mă, gura, când singura ta treabă ar fi să caști doar portofelul?