Dintr-o minune în alta

Chiar dacă în ultimele zile n-am prea urmărit fotbal la TV, asta nu înseamnă că nu am văzut chiar nici un meci. Culmea e că cele două la care am privit duminică seara s-au suprapus pe la o bucată, astfel încât repriza a doua a Supercupei României am urmărit-o pe televizorul cel mic, de sus, iar finala Campionatului Mondial feminin pe cel mare, de sub acesta, și sunt convins că opțiunea a fost cea corectă: femeile lor au jucat mult mai bine decât bărbații noștri, bașca doza de suprapus care la noi a lipsit cu desăvârșire, în timp ce la ele a fost chiar în exces, câștigătoarea, Japonia, deținând titlul după două egalări la limita fluierului final (prima oară prin minutul 83, a doua oară în minutul 117) și după niște penalty-uri ratate antologic de americance. Asta a fost, de fapt, prima dintre minunile despre care vreau să vorbesc: titlul mondial cucerit de Japonia, singura echipă care nu a avut absolut nici o jucătoare demnă de remarcat, o echipă însă care a eliminat pe parcurs și Germania (marea favorită, ba și gazdă a competiției, ceea ce îi amplifica acest statut) și care în finală a dat marea lovitură în niște condiții de-a dreptul neverosimile: dacă primea în primele 15 minute vreo 5 goluri, nu s-ar fi mirat nimeni, americancele fiind călare pe ele și ratând, de fiecare dată la câțiva centimetri, un puhoi de ocazii. Mai mult: SUA a avut în total vreo 15 ocazii, inclusiv 3 bare, Japonia doar 3 jumătăți de ocazie din care au înscris două goluri. Minunile celelalte, însă mai inexplicabile decât acest rezultat fotbalistic, vin din atletism. Tot feminin. Mai mult din plictis am deschis televizorul când se transmiteau Europenele de tineret. S-a nimerit ca prima imagine să fie de la aruncarea ciocanului, calificări. Arunca Perie. S-a-nvârtit lejer (“prea relaxat!”, mi-am zis eu, précis că nu-i pasă) și zvârrr! Bila nu se mai oprea. A căzut la mama dracului: Perie se califica dintr-o singură aruncare din 3, la câte avea dreptul. Evident că am pândit apoi finala. Numai că în timp ce o așteptam pe Perie, am dat peste Ogrăzeanu, care a câștigat proba probelor, 100 cu plat. Lucru care n-are precedent în istoria atletismului românesc. Iar fiindcă minunile vin în serii de câte trei, ultima văzută de mine a fost cea a Estherei Petre, la înălțime, la ultimele sărituri concurând singură, ba și depășindu-și recordul personal cu 6 cm. Dacă astea nu-s nimeni, atunci care?