Dintr-o finală în alta



Am avut un weekend plin de finale. Mai întâi sâmbătă, la ora prânzului, am așteptat-o pe Alexandra Dulgheru să recidiveze la Varșovia, acolo unde mă surprinsese anul trecut în cel mai plăcut mod cu putință. Am urmărit-o de-a lungul întregii săptămâni trecute, și pot spune că a jucat mai bine de la un meci la altul. Mi-a fost puțin teamă la semifinala cu Li, vineri. A „rezolvat-o” destul de greu, finala de sâmbătă, cu Zheng, părând prin comparație, o formalitate. Anul trecut, pe vremea asta, scriam elogios despre ea în această rubrică sub titlul „Liniște, servește Dulgheru!”. Un ziar central de ieri titra: „Liniște, servește Alexandra!”, ceea ce e, recunosc, cu totul altceva! Nu fac fițe cu plagiatul, ci doar mi-e nițel silă de mine că am ajuns să titrez ca ziariștii „de la centru”. Mea pulpa, pardon, culpa!
Mai pe înnoptate, a fost Marea Finală. N-a avut, pentru mine, nimic surprinzător, totul desfășurându-se conform previziunilor mele (ați putut citi sâmbătă, tot aici, argumentația mea pentru un scor de 2-0 sau 2-1), fapt pentru care m-a și sunat cel mai fidel cititor al „Monitorului”, din Dubai, imediat după meci, pentru a-mi mai înfige un cuțit în rană: „Bă, tu le nimerești cam pe toate, mai puțin p-alea cu Real-ul!”), dar mai ales tacticii marca „Mourinho”, un registered trade mark încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, știți dv., chestia aia cu pârjolitul ierbii. Un meci tras la indigo cu cel de la Barcelona, din semifinală, dovadă și posesia mingii 67% Bayern, 33% Inter. Un argument solid împotriva frecatului ineficient al mingii, în care și noi suntem mari experți, pe care tot Mourinho îl caracterizase după semifinală: „taka-taka, tika-taka, taka-tiki!” Cristi Chivu n-a făcut un joc grozav, dar important pentru el că e viu, că e titular, că a ținut Cupa în brațe, iar pentru noi că în sfârșit, după atâta secetă, am avut un reprezentant la nivel suprem european. Pentru mine ar fi o bucurie încă și mai mare dacă viitoarele performanțe ale Real-ului l-ar include și pe el, alături de Mourinho.
A treia finală, și cea mai dramatică, infinit mai spectaculoasă decât cea de fotbal, a fost cea a Campionatului Mondial de Hochei, în care, duminică seara, Cehia a bătut Rusia cu 2-1, golul rușilor venind în ultimul minut de joc, iar în ultimele 15 secunde având două mari ocazii de egalare. A fost un spectacol total, cu bătăi cu tot, ba chiar și cu o eliminare definitivă (5+20 de minute), Cehia cu o echipă încropită bătând Rusia care era super-hiper-macrofavorită. Explicația trebuie căutată doar în istorie: începând cu august 1968, de câte ori le iese rus în cale, cehii, pur și simplu, înnebunesc.