Dinastii pe gazon și pe bancă

În lumea sportului în general, și a fotbalului în special, se cunosc destule cazuri de părinți care au transmis copiilor lor talentul și dragostea pentru sportul respectiv. În cele mai multe din cazuri însă, între nivelul de performanță al unuia și al celuilalt este oarecare diferență (uneori de dimensiuni galactice, vezi familiile Cruyff sau Hagi), aproape întotdeauna în favoarea celui bătrân. Dacă ar fi să ne rezumăm la exemplele din bătătura noastră, pe lângă „cazul Hagi”, care teoretic ne-ar mai putea rezerva surprize (însă e greu de imaginat așa ceva, adică să-l vedem pe ăla micu’ explodând și depășindu-și formidabilul tată) mai avem destule nume de tați și fii care au călcat iarba cu crampoanele, aproape toate înscriindu-se în parametrii prezentați mai sus. Până și familia Marin, al cărei „junior”, Răzvan, a ajuns unde tat’su, Petre, nici n-a visat vreodată, parcă are tendința de a intra pe același făgaș, din moment ce ăla micu’ intră pe teren doar dacă celelalte 10 – 12 rezerve de la Ajax au gripă! Și astfel, peste ani, se va vorbi mai degrabă de Petre Marin de la Steaua și Rapid. Să observăm însă că există și excepții, dacă nu printre jucători, atunci la nivelul arbitrilor și, mai nou, al antrenorilor. În arbitraj avem mai multe familii de notorietate, precum Avram ori Constantin, dar cel mai la îndemână ne este familia Gheorghe: Costel a fost un excelent arbitru în anii ’80, purtător de ecuson FIFA, iar Sebi este în acest an o prezență permanentă la cele mai înalte niveluri, arbitrând absolut toate echipele de top în cupele europene și fiind tocmai acreditat și pentru Campionatul Mondial al Cluburilor. Ultimul și cel mai spectaculos caz de familie performantă este cel al Luceștilor. Tatăl, Mircea, a fost un fotbalist excepțional, o extremă de vis. Din nefericire pentru el, fiul, Răzvan, n-a moștenit decât dragostea de fotbal, nu și talentul, ajungând acolo unde brazilienii îi trimit pe cei mai fraieri: în poartă! Și nici acolo cu rezultate deosebite. Ăl’ bătrân a ajuns însă și un antrenor cu mari performanțe, ceea ce a reușit el la Donetk fiind cu totul excepțional și făcând din el cel mai bun antrenor din câți au izvorât de aici. Ei bine, și tocmai când ne gândeam că și la acest capitol Mircea și-a surclasat fiul, iată-l pe Răzvan reușind o „triplă” absolut senzațională, cu două trofee (fără înfrângere întreg sezonul!) în Grecia și, la câteva luni distanță, cucerind și Liga Campionilor Asiei cu Al Hilal din Arabia Saudită. Mie mi se pare că Răzvan deja și-a depășit tatăl, moment în care se deschide o nouă discuție, aceea despre dinastiile de pe banca tehnică.