Dinamo, un caz special

În buna tradiție românească, atunci când lucrurile ori merg prost, ori nu merg deloc, vinovații nu se află printre cei care nu-și fac treaba, ci cu totul în altă parte. Am văzut și eu, probabil la fel ca mulți dintre dumneavoastră, meciul de la Vaslui, în care gazdele au câștigat cu 2-1 în fața unei echipe dinamoviste care și-a etalat, adesea în exces, toate slăbiciunile, timp de vreo 4 luni, atât în campionat cât și în cupele europene. Rezumând, toate impresiile din acest interval de timp, Dinamo are o apărare greoaie, adesea rudimentară, mereu visătoare, o linie de mijloc care, de când s-a accidentat Zicu, putem spune că nu există, și una de atac în care grija pentru protejarea ciolanelor ostenite de vârstă dar și de suprasolicitare este elementul cel mai vizibil. Cred că în afară de Radu Ștefan, din când în când și parcă tot mai rar, și de Ganea, care și el s-a înmuiat după o explozie dătătoare de speranțe, restul nici nu sunt fotbaliști. Unii, ca Niculescu ori Dănciulescu, au fost cândva, iar alde Moți ori Pulhac nu vor ajunge niciodată. Sunt buni de umplut găuri, norocul lor fiind că producția internă de fotbaliști a scăzut până către dispariție. Din toate aceste cauze, Dinamo excelează totuși pe un post: acela de portar. Fiindcă, dincolo de imensul talent și de experiența considerabilă, Lobonț are și „norocul” de a fi mereu în priză, catastrofele din fața lui având grijă să creeze adversarilor ocazii peste ocazii de gol. Am mai spus-o și o repet: fără Lobonț, Dinamo ar fi fost în clasament mult sub Universitatea Cluj. Au puterea acționarii lui Dinamo să recunoască toate acestea? Aiurea! Păi cum să-și explice unii altora că pe acela l-a vrut în lot, iar pe ălălalt, ălălalt. Puși unul lângă altul, a ieșit o adunătură de care se fac vinovați toți. Și atunci, ce se întâmplă? Vine meciul de la Vaslui, prinde ăla două șuturi uluitoare, mai prinde și Lobonț p zi proastă, și gata. Iar acționarii lu’ Pește, în loc să curețe locul de buruieni, vin cu chestia aia: „Ne-a arbitrat un vagabond.” O fi, dom’ Turcu, că la vagabonzi se vede cât de acolo că te pricepi.