Dinamo – Poli, premiul fair-play

Până în urmă cu nu foarte mulți ani, sportul era considerat și la noi un mijloc de educație. Teoretic, doar teoretic, și azi mai este privit ca un mijloc de a învăța ce înseamnă lucrul în echipă, organizarea și eficientizarea muncii individuale în scopul de a atinge obiectivul urmărit, formarea unor trăsături de caracter precum altruismul, generozitatea și altele asemenea. Le găsim mai mult în cărțile de psihologie. În viața reală, cu predilecție în lumea fotbalului de la noi, nici măcar noțiunile în sine nu se cunosc, vocabularul lumii fotbalistice fiind de regulă limitat la cuvinte care încep cu „f” ori „p”, aceasta din urmă având cea mai elevată prezență în „Pe ei, pe mama lor!”. Iar lipsa de educație din rândul conducătorilor (președinți, acționari, antrenori) se transmite aproape automat și combatanților. Cu toate acestea, există și excepții, cea mai recentă și notabilă fiind chiar meciul cel mai mediatizat și privit ca având un grad de risc maxim al ultimei etape: Dinamo – Politehnica Timișoara. O săptămână întreagă am auzit din partea conducătorilor toate bazaconiile posibile: vânătoare de oameni pe teren și în tribune, fracturi și comoții ca și făcute, ce mai, măcel în toată regula. Ca atare, cei vizați anunțaseră deja retrageri în munți / păduri / văgăuni ale pieselor de bază, cu predilecție ale celor fie vizate de transferuri-bombă, fie considerate indispensabile pentru parcursul ulterior. Torje și Zicu erau primii pe listă, dincolo de importanța lor în angrenaje lăsându-se și impresia unei vagi suspiciuni de blat, fiecare din ei trecând și prin curtea adversarului. În loc de blat, ăștia doi chiar au luptat ca turbații pentru echipa la care joacă actualmente, dând dovadă de un profesionism dincolo de orice limită. Alături de ei, toți ceilalți prezenți pe teren au dat o lecție (cum cui au dat? Lătrăilor din conduceri, ăia care ne-au speriat cu preconizatul măcel) de fair play, de civilizație sportivă. A fost un meci îndârjit, dar atât. N-am văzut coate-n gât, tălpi la genunchi, crampoane pe față. Am văzut însă două echipe alergând tot meciul și încercând, atât cât le permiteau tehnica și tactica, să obțină toate punctele. Fără grosolănii și fără fotbaliști „cumpărați”. Bravo, Dinamo, bravo, Poli. Fotbaliștii au arătat că totuși sportul educă. Pe conducătorii lor îi educă cineva sau ceva?