Din nou, despre boala lui Eminescu

Întâmplător sau nu, în preajma comemorării de la 15 iunie, a apărut încă o carte având ca subiect boala care l-a ucis pe Eminescu. Ziceam, după editarea volumului colectiv coordonat de acad. Eugen Simion, că discuțiile nu par a mai avea rost, câtă vreme reputați specialiști și-n psihiatrie, și-n domeniile conexe au demonstrat (de fapt, redemonstrat, întrucât diagnosticul acum acceptat a fost avansat încă din 1972 de către medicul ieșean Ion Nica – dacă nu luăm în seamă și faptul că Maiorescu, în însemnările sale, a numit corect maladia, utilizând terminologia de atunci, încă din veacul XIX!) ceea ce până la urmă ținea de domeniul evidenței: n-a fost vorba de lues, ci de o tulburare afectivă bipolară, relativ des întâlnită și la „case mai mari”.
Eugen Simion se întreabă ce pot schimba astfel de precizări, venite la peste 100 de ani de la moartea poetului, în destinul unui mare creator? Și tot el răspunde: „… nu schimbă nimic esențial în ceea ce privește opera. Decizia acestor specialiști este totuși importantă pentru că ea poate pune capăt speculațiilor, ipotezelor absurde făcute de cei care vor să pună sfârșitul marelui poet într-o narațiune polițistă. Eu cred că Eminescu are și va avea în continuare destinul pe care l-a avut și pe care îl vor crea, citindu-i opera generațiile succesive de cititori. El și-a încheiat opera majoră la 33 de ani și a dispărut, tragic, la 39, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră-n cap, și nici răpus de lues”.
După cum se va vedea, noua cercetare, datorată medicului Bogdan C.S. Pârvu, psihiatru la Spitalul „Mavromati” din Botoșani, își are, totuși, rostul și importanța sa. Despre o altă carte a aceluiași autor, serioasă și informată, dedicată de asemenea lui Eminescu, am avut prilejul să scriu anii trecuți, tot în rubrica de față. Noua lucrare își propune nu numai să înlăture diagnosticul considerat infamant – ceea ce-i dovedit de acum cu prisosință – ci să investigheze similarități cu alte cazuri, când prețuite minți europene au avut parte de aceeași întunecare pricinuită de tarele care au marcat și destinul familiei Eminovicilor, precum și de tensiunea unei uriașe suprasolicitări psihice, ades însoțitoare a performanței de excepție în sfera creativității.
Primul destin investigat este acel al Lordului Byron, „care se trăgea dintr-un neam sălbatic, neîmblânzit, aspru la mânie și blestemat prin tragedii cutremurătoare.” O lungă listă de isprăvi aberante ale familiei Byron, în care „trei generații succesive își istovesc elanul vital”, cuprinde nume după nume implicate în întâmplări bizare atestând fie violență temperamentală, bizarerie comportamentală, excentricitate financiară, ciclotimie severă, evidente dezechilibre mintale, fie irepresive tendințe suicidare (le vom întâlni și-n cimotia Eminovicilor). Și alte semne ale avatarurilor unui psihic suferind, apte să legitimeze diagnosticarea bolii maniaco-depresive, „rimează” aidoma. Observația cutezată de Sir Walter Scott se potrivește-mănușă și poetului nostru național: „E groaznic să te gândești că cineva cu mult mai presus decât semenii săi e prins fără scăpare în cleștele unei ciudate maladii mintale care distruge liniștea și fericirea, dar încă nu stinge flacăra geniului.”
Simptome similare sunt detectate de autorul botoșănean și-n familia scriitorului Robert Traill Spencer Lowell IV, cel care „a sfârșit într-o cămașă de forță”; bipolaritatea figurează, drept comorbiditate, pe foaia lui de deces eliberată de Massachuttes General Hospital în 1977. Astfel de tare, unele și mai evidente, altele mai greu detectabile, au marcat pe mulți dintre Eminovici (cu alt prilej, tot aici, am detaliat fiecare caz în parte, nume cu nume). „Neamul lor, parcă secătuit de geniul uriaș al lui Mihai, dispare de parcă n-ar fi fost – ca un minereu epuizat” (de altfel, se știe că și Maiorescu vorbea despre o „nemiloasă fatalitate ereditară”). În cazul poetului, mai ales după 1883, erau evidente simptome precum hiperenergia, superestimarea, „nedormirea”, hiperlocvacitatea, fuga de idei, dezinhibiția, destructurarea comportamentală, detresa, vanitas vanitatum etc.
Dezinhibată, istoria literară se cuvine să ia act de persistența semnelor clinice apte să explice inexplicabilul; autorul invită să punem realitatea diagnosticului, precum și „toate gesturile și atitudinile culturale, în legile și cutumele timpului; altfel, deplasate într-un zeitgeit străin, ele ar fi o pradă facilă pentru interpretări incorecte politicește și moralicește.” Corectă afirmație, într-o carte care, deși vine către sfârșitul unor discuții (adesea fantasmagorice și păguboase), așază sfârșitul fizic al poetului în cuvenita ramă croită cu bisturiul științei veacului XXI, scoțându-l de sub incidența senzaționalului de doi bani. Utilă, merituoasă carte.