În galeria personajelor reprezentative pentru o serie de bresle și categorii profesionale, unele deja demult uitate sau dispărute, altele pe cale de dispariție sau revoluționar transformate spre a corespunde cerințelor și nivelului de civilizație din cel de-al III-lea mileniu, galerie în care-am conturat pîn-acum cîteva chipuri precum cel al ultimului făuritor de clopote din perimetrul bucovinean, al hingherului, al birjarului, al celui mai vîrstnic hornar sucevean sau al celui care-a purtat blazonul celui din urmă pălărier al urbei, se înscrie și DIMITRIE BALINT, cel care este astăzi decanul de vîrstă, neostenit și activ, al fotografilor suceveni.
De la ucenic “fără plată”, la “patron de atelier”
Din cei 166 de ani cîți au trecut de la data de 19 august 1839, considerată ca data oficială a aparației fotografiei odată cu recunoașterea metodei de imortalizare a imaginilor descoperită de J.P Niepce și L.J.M. Daguerre, Dimitrie Balint se află de peste 6 decenii în breasla fotografilor din România. Născut în anul 1930 în comuna Șcheia, în apropierea Sucevei, a avut prilejul, de mic copil, să fie în preajma unui profesionist. Un “unchieș” de-al său, Constantin Răileanu, care era fotograf la Cernăuți, s-a refugiat în anul 1940 din Nordul Bucovinei, din calea forțelor de invazie sovietice, și și-a deschis un atelier particular la Suceava. După absolvirea a 6 clase primare, Dimitrie Balint a intrat ca ucenic “fără plată” (“ca să-l ajut și ca să m-ajute”, cum mi-a spus el) să învețe meserie în atelierul fotografic situat în centrul orașului, în apropierea Străzii Birjarilor. Acolo, unde unchieșul mai avea angajată o lucrătoare, a prins “gust și dragoste pentru fotografie”. Era perioada în care cel de-al doilea război mondial se rostogolea peste lume marcînd cu tragism și cu intensități diferite oameni și destine. În anul 1944, Constantin Răileanu se refugia și din Suceava, pentru a doua oară din calea rușilor, îndreptîndu-se împreună cu nepotul și ucenicul său spre sudul țării. Și-a redeschis atelierul fotografic tocmai la Slatina, în județul Olt, unde Dimitrie s-a înscris să urmeze și cursurile școlii profesionale. Din perioada petrecută la Slatina păstrează vie o amintire amuzantă, din vremea cînd fotografia se lucra încă pe plăci de sticlă, cînd, trimis să pună plăcile în apă afară într-o tavă, a uitat de ele și a plecat la joacă cu mingea, iar rațele, care umblau slobode prin ogradă, au venit și au ciugulit gelatina stîrnind supărarea unchieșului-patron, care i-a tras o chelfăneală pentru că s-au distrus cleșeele. După cca. 3 ani petrecuți la Slatina, Dimitrie Balint s-a reîntors în urbea Sucevei, unde și-a terminat școala, dar și ucenicia ca fotograf la atelierul particular al lui Elbling Moritz, situat sub bolta de lîngă librăria lui Bucur Orendovici. Erau vremuri grele după război, a urmat foametea din anul 1947 și apoi a plecat să-și satisfacă stagiul militar într-o unitate de apărare antiaeriană din Ploiești. Cînd s-a reîntors a trebuit să se apuce din nou de meserie. Existau cîteva ateliere fotografice pe atunci în Suceava, unul era cel din centru, al lui Ungariș, altul, al lui Pânzaru, se afla pe strada Cetății, dar cel recunoscut ca fiind cel mai bun aparținea surorilor Pleșciuc. Acolo a lucrat și a învățat să retușeze fotografii. “Eu sînt retușer de meserie”, spune și acum Dimitrie Balint cu mîndrie. Retușarea presupunea un lucru migălos, intervenția cu creionul negru sau cu tuș pe fotografie, pentru conturarea mai bună a imaginii. Încrezător în forțele sale și stăpîn de-acum pe meserie și-a deschis, în anul 1953, propriul atelier fotografic, amplasat tot sub o boltă, din așa numita “Piață a untului”, perimetru situat central, cu deschidere radială atît către strada principală (Strada Mare), cît și către străzile Armașului și Meseriașilor. Și-a angajat și o lucrătoare, pe Mina Macariciuc și, timp de doi ani, a fost “patron de atelier”.
Puțini suceveni dețineau aparate de fotografiat personale și toată lumea apela la serviciile fotografilor profesioniști
La 15 martie 1955 a intrat ca membru în Cooperația Meșteșugărească și a devenit șef de unitate la atelierul deschis în imobilul în care a funcționat pe vremuri vestitul și elegantul Hotel Langher. Era foarte mult de lucru în anii aceia. Puțini suceveni dețineau aparate de fotografiat personale și toată lumea apela la serviciile fotografilor profesioniști, fie că veneau să-și facă poze la atelier sau îi chemau să surprindă imagini de la diverse evenimente (nunți, botezuri, înmormîntări, revelioane, baluri, spectacole, întreceri sportive, promoții de absolvenți…). “Și în perioada războiului se făceau foarte multe fotografii”, își amintește Dimitrie Balint. “Cei care plecau pe front se fotografiau împreună cu familia, tinerii în uniformă își făceau poze cu camarazii sau cu prietenele lor…”. Ca șef de unitate Dimitrie Balint a avut la rîndul său mai mulți ucenici pe care i-a instruit în tehnica retușării. Alături de doi dintre aceștia, Dori Maierean și Rodica Ududec, lucrează și astăzi. Își amintește o serie de lucruri hazlii precum cel în care, unul dintre lucrătorii săi, plecat să execute o comandă în afara atelierului la o înmormîntare, “a ciocnit mai mult decît trebuie de sufletul mortului” și a venit cu imagini neclare. “Am developat filmul – povestește Dimitrie Balint – și am văzut că nu puteam scoate nici o fotografie bună pentru că imaginile erau mișcate. Cînd l-am întrebat ce s-a petrecut el mi-a răspuns că…”. “O nuntă – a adăugat el – o mai poți repeta, s-a mai întîmplat. Odată, cineva mi-a deschis din greșeală cutia aparatului și s-a voalat filmul, așa că am fost nevoit să fac alte fotografii, dar un mort odată îngropat, cum să-l mai fotografiezi?”.
“N-am știut să mă îmbogățesc”
În atelierul în care lucrează, Dimitrie Balint continuă să facă și astăzi fotografii alb-negru cu același aparat cu burduf (fabricat de firma Meyer Optik din Gorliz, cel mai important centru industrial din Silezia Germană) cu care, în urmă cu cca. patru decenii, au fost dotate doar cîteva ateliere foto din țară, cele care au obținut rezultatele cele mai bune la concursurile profesionale. A participat prin UCECOM la nenumărate concursuri interne și internaționale organizate atît la București, cît și în alte capitale europene (Budapesta, Praga Varșovia, Berlin) și a obținut Premiul I la concursurile organizate în Ungaria și în Germania. La începutul anilor ’70 s-a numărat printre cei cîțiva fotografi români care-au plecat în Germania de Est la cursuri de specializare pentru fotocolor, fiind unul dintre primii fotografi profesioniști care-au realizat imagini color la Suceava. Se lucrau manual la vremea aceea, iar soluțiile utilizate pentru developare erau foarte toxice și periculoase. Dimitrie Balint a rămas însă un adept al fotografiei alb-negru, continuînd să realizeze imagini atent retușate. Printre cei care i-au pozat s-au aflat și membrii Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu”, unde a cunoscut-o și pe cea care i-a devenit apoi soție și alături de care a cîntat în corul ansamblului vreme de 12 ani. Compozitorul și dirijorul Grigore Macovei, dansatori și soliști precum Dragoș Luncan, Traian Straton, Viorel Vatamaniuc, Ioan Lionte, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa și mulți, mulți alții, și-au păstrat chipul în fotografiile făcute de el. I-a plăcut să surprindă chipuri de oameni și locuri din Bucovina. A făcut numeroase campanii pe teren împreună cu muzeografa Stroescu pentru a culege din satele Bucovinei imagini care-au constituit apoi exponate pentru toate muzeele etnografice din județ. A fotografiat de-a lungul anilor orașele județului, îndeosebi Suceava căreia i-a imortalizat astfel etapele evoluției sale urbane. Case, străzi, zone întregi care-au dispărut prin demolare au rămas pe peliculă, martor al vremurilor trecute. Mii de clișee și fotografii catalogate, grupate și ordonate sînt păstrate (“pe căprării”, cum spune el) în plicuri, mape, albume și cutii. Dintre acestea, cele mai dragi din colecție îi sînt imaginile cu țărani îmbrăcați în costum popular, cele cu biserici și cu monumente istorice și cele cu secvențe din orașul vechi, dinaintea campaniei de demolare din anii ’60. A realizat zeci de mii de fotografii de la dimensiunile cele mai reduse (2 / 3 cm), la cele mai mari (de peste un metru), sau pînă la imagini compuse din mai multe cadre, care ocupau un întreg perete. Dimitrie Balint iubește fotografia clasică și este mai puțin atras de tehnica digitală. La jumătatea lunii septembrie a împlinit vîrsta de 75 de ani, dar continuă să lucreze. “N-am fumat, n-am fost un băutor, n-am luat o pastilă în viața mea, mi-era și frică de injecție”, mărturisește el. “Am muncit toată viața și nu m-am ales decît cu o nevastă, un apartament și cu o mașină. N-am știut să mă îmbogățesc. Dar bucuria cea mare a vieții mele este Rodica, fata mea care este inginer, și cele două nepoate, care sînt studente”.
Un album “Oameni și locuri din Bucovina – O lume care încă mai există” și o expoziție cu imagini comparative, Suceava de ieri și de azi
Dimitrie Balint are în continuare planuri și preocupări serioase. Complexul Muzeal Bucovina, care a realizat o expoziție cu o selecție din lucrările sale aflate în patrimoniul etnografic (expoziție care, sub genericul “Oameni și locuri din Bucovina – O lume care încă mai există”, a fost prezentată, toamna trecută, atît la Suceava, cît și la Cernăuți), și-a propus editarea unui album cu acest valoros material documentar. Dimitrie Balint dorește însă să realizeze o expoziție în care Suceava să fie prezentată, în imagini alb-negru, prin expunerea unor secvențe comparative cu diverse imobile, străzi sau zone ale orașului, care au fost imortalizate de el de-a lungul timpului. Suceava, cu oamenii și locurile ei, așa cum a fost ea văzută și fotografiată de Dimitrie Balint, un cronicar în imagini al urbei.
