Dificultatea rugăciunii

Patericul egiptean păstrează o meditație duhovnicească a avvei Agathon, născută din experiența lui spirituală. Întrebat de frați care dintre toate virtuțile pretinde efortul cel mai mare, bătrânul a răspuns: „Iertați-mă, eu socotesc că nu există altă trudă decât să te rogi lui Dumnezeu. Căci de fiecare dată când omul vrea să se roage, dușmanii îl îmbrâncesc, știind că de nimic nu sunt împiedicați mai tare decât de rugăciunile către Dumnezeu. Orice ocupație ar avea omul, dacă stăruiește în rugăciune, dobândește pacea sufletească. Rugăciunea până la ultima suflare se face cu luptă mare.“
Acest cuvânt al bătrânului Agathon ne pune în fața unei realități cu care se confruntă toți cei care se nevoiesc într-un fel sau altul, dar le este greu să o accepte. Vorbesc aici despre dificultatea rugăciunii. Rugăciunea impune un efort extrem pentru că nici o altă activitate omenească nu ridică asemenea opoziții demonice. Și tocmai dificultatea rugăciunii este cea care îi dovedește importanța, centralitatea ei în viața duhovnicească. Este lucrarea de căpătâi a celor care Îl caută pe Dumnezeu, fiind cea mai importantă armă a spiritului. În această logică a războiului spiritual este cât se poate de firesc ca rugăciunea să se săvârșească cu mare greutate și opoziție demonică. La aceasta se adaugă și rezistența firii căzute la venirea harului.
O viață trăită în rugăciune este o viață de ardere, dusă într-un efort constant, adesea până la sânge, de a menține vie rugăciunea. Lucrarea aceasta este tainică, ascunsă. Asceții din toate vremurile s-au ferit pe cât putință să vorbească despre ea în detaliu pentru a se proteja de căderile în mândrie. Astăzi însă monahii sunt criticați din perspectiva inutilității lor sociale. Sunt priviți ca niște oameni slabi, care, neputând face față lumii, au eșuat în mănăstiri, unde duc o viață călduță și confortabilă. Observația avvei Agathon aruncă o altă lumină asupra aventurii monastice. De bună seamă, doar pentru cei care au ochi și disponibilitate să vadă și să înțeleagă. Monahismul este o viață dedicată rugăciunii. Iar o asemenea viață, asumată în mod real, se trăiește la o mare intensitate. Este foc continuu.
Cuvântul avvei Agathon are și o semnificație practică pentru toți cei care se roagă sau încearcă să o facă. Acestora li se spune că rezistența față de rugăciune au trăit-o și marii pustnici. Această opoziție face parte din „regulile jocului“. Cuvântul bătrânului este o mărturie indirectă a solidarității celor care insistă în rugăciune, se străduiesc să înfrângă piedicile demonilor și să depășească opoziția firii căzute. Altfel spus, avva Agathon mărturisește că rugăciunea este dificil de făcut pentru toți, indiferent unde s-ar afla pe calea mântuirii. Dar greutatea nu înseamnă imposibilitate și nicidecum nu este motiv de deznădejde și argument pentru delăsare. Cu toții trec pe acolo, dar „orice ocupație ar avea omul, dacă stăruiește în rugăciune, dobândește pacea sufletească. Rugăciunea până la ultima suflare se face cu luptă mare“.
Când vorbim despre rugăciune și dificultatea ei trebuie să ne amintim și de un cuvânt al Sfântului Siluan Athonitul, care arată că rugăciunea făcută prin propriile puteri, ca efort solitar, este grea, dar când vine harul lui Dumnezeu, acesta ne ajută și rugăciunea se face cu ușurință. Căci „în mila Sa Domnul ne iubește și ne dă să vorbim cu El prin rugăciune, să ne căim și să-I mulțumim“. Dar până la ușurința rugăciunii trebuie traversat deșertul uscat al rugăciunii făcute cu multă trudă, care, însă, niciodată nu va putea fi uitat.
(Sursa: Ziarul Lumina)