Dialoguri

Odată pe lună, recitesc mesajele primite de la cititori, pentru a vedea dacă sunt ori nu chestiuni de interes mai larg ce merită dezbătute în paginile gazetei. Încurajator este numărul foarte mare de accesări (adesea, trece de 2000), multe, din străinătate. Nu-s totdeauna numai vorbe bune (pentru care, oricum, mulțumesc, dar nu-mi propun, dintr-o necesară decență, să le reproduc), ci primesc și reproșuri directe, de genul „Articolul nu are nici o idee”, scrie OPAL la 8 ianuarie. Oricum aș întoarce-o, e clar că vinovăția îmi aparține, câtă vreme n-am izbutit să transmit ideea până la capăt și s-o fac accesibilă pentru cititorul nostru. Din Belgia, ne scrie DRAGOȘ din Bruxelles (31.01): „Am lucrat aici, în Belgia, cu români de dincolo de Prut și m-am înțeles perfect cu ei, cum pot spune acești imbecili (Stati & Voronin, n.n.) niște prostii pe care, sunt sigur, nici ei nu le cred. Eu sunt sucevean, deci, moldovean, așa că, fără să știu, vorbesc încă o limbă străină!” Tot la chestiuni de limbă se referă și MOȘ GAVRILĂ (2. 02): Așa cum s-a mai spus, limba este un organism viu, supus unor continui schimbări și influențe. De multe ori, acestea sunt involutive și nu evolutive.” Corect. Însă nu împărtășesc și ideea că „Cel mai mare pericol pentru limba română nu este, totuși, mass-media, ci apropierea de cuvinte și expresii din limba țigănească și din argoul infractorilor.” Un etaj argotic există în orice limbă. Răspândirea manelelor, exprimând un jalnic nivel de sub-cultură, se datorează în bună măsură televiziunilor (deci, mass-mediei) care, în locul textelor idioate din muzica ușoară românească (unde se rimează la infinit, culori cu flori, iubire cu fericire și noapte cu șoapte) difuzează astfel de „creații” care, măcar, în infantilismul lor, sunt… sincere. Totu-i să se păstreze măsura și să nu apelăm fără rost la cuvinte argotice (dar și la omniprezentele englezisme!) dacă avem corespondentul exact în limba română literară. Probabil că preocuparea noastră statornică pentru problemele limbii a determinat expedierea din Israel, evident, ca attachement (poftim, influențe!) a unui material semnat U. Friedberg-Vălureanu (Haifa, 6. 01) care pune în circulație o ipoteză spectaculoasă: în peninsula Sinai ar exista beduini care-și mai amintesc, din reflex transmis prin zeci și zeci de generații, cuvinte românești. Ar fi vorba despre o populație compactă de la Dunăre și mare, trimisă din imperiul roman, la porunca împăratului Justinian (527-565) să construiască mănăstirile de la Meteore. Principal argument îl constituie cercetările lui Marcu Beza (1922), citîndu-se un articol din revista „Boabe de grâu”, numărul pe octombrie 1922. N-a fost ușor să găsim revista (în paranteză: ce formidabile condiții grafice asigura atunci statul publicațiilor de cultură!). Mulțumindu-i cititorului din Haifa, țin să-l informez, la rându-mi, că date prețioase poate afla și în nr. 6/1934 al aceleiași reviste, unde Marcu Beza își continuă serialul, citând din cartea lui Robert Curzon (1834): „Toată această regiune e locuită de o rasă de altă obârșie decât aceea adevărat albaneză; ei grăiesc limba valahă.” Merită investigat în continuare. Cu satisfacție constat că articolele consacrate prezervării și respectării naturii se bucură de ecouri. „Într-adevăr, puțini sunt cei care cunosc aceste locuri (Suha, n.a.). Nu am nimic împotriva turiștilor care pătrund civilizat în natură. Dar nu pot să-i suport pe cei care o violează cu muzica dată la maximum, cu focuri care ard verdele ierbii, cu gunoaiele lăsate în urma lor.” (SIMION, 10.01) „Păcat că sunt atât de puțini oameni care mai apreciază adevărata natură, neprihănită de invazia «turiștilor»(…) Suntem sătui de știri nebune, violuri și alte porcării, pe care le auzim oricum la Tv”(ALIDA, 10. 01). Așa-i!