Diaconia ca filantropie creștină: „Drumul spre Dumnezeu trece prin aproapele“

Din punct de vedere istoric, Biserica creștină a fost fondată în ziua Cincizecimii, sub semnul entuziasmului pascal și al spiritului evanghelic, pe care Duhul Sfânt le-a insuflat apostolilor și tuturor celor prezenți la acest mare eveniment din Ierusalim. Alegerea celor doisprezece apostoli indică universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos, iar prezența atâtor neamuri la Cincizecime arată că Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac și al lui Iacov „nu este părtinitor, ci că din orice neam, cine se teme de El și face dreptate, este primit de El. Cuvântul pe care l-a trimis fiilor lui Israel: Evanghelia păcii prin Iisus Hristos, El care este Domnul tuturor oamenilor”.
Aceasta constituie una dintre ideile fundamentale ale Noului Testament, pe care Biserica a trebuit să o apere chiar de la începutul ei. Trimiterea sau chemarea misionară a Bisericii își are temeiul ei profund în universalitatea mântuirii, în și prin Iisus Hristos. Contracarând tendința de a socoti Biserica o comunitate „creștină”, separată de lume, Sinodul Ecumenic de la Niceea din 325 a definit, într-o expresie de o valoare teologică unică și originală, că Iisus Hristos „S-a întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. „Pentru noi oamenii” a decis atitudinea misionară și socială a creștinismului.
„Așadar, oricâte voiți să vă facă vouă oamenii, să le faceți și voi asemenea, că aceasta este legea și prorocii”
Mântuitorul Însuși nu a venit cu un program social sau economic pentru soluționarea problemelor timpului Său, ci El ne-a adus o revelație religioasă, care să fie izvorul nesecat de inspirație pentru conduita morală a credincioșilor din toate timpurile. Misiunea lui Hristos a fost înainte de toate una de natură religioasă, tainică, cerească, însă identificăm și o preocupare de dimensiunea socială. Ce altceva înseamnă faptul că Mântuitorul a rezumat toată legea și profeții în iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, când jumatăte din această poruncă are în vedere orânduirea oamenilor în conviețuirea lor împreună, în Duhul dragostei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu?
O altă dovadă despre acest lucru ne-o oferă Mântuitorul și atunci când, cu altă ocazie, sintetizează Legea și Prorocii în porunca: „Așadar, oricâte voiți să vă facă vouă oamenii, să le faceți și voi asemenea, că aceasta este legea și prorocii”. Așa cum Mântuitorul și Sfinții Apostoli au pus, cu precădere, accent pe partea spirituală, tot așa și Biserica a procedat în istorie. Însă, nici Biserica nu putea trece cu vederea aspectul social, după cum nici Iisus Hristos nu l-a trecut și aceasta pentru faptul că în Împărația lui Dumnezeu se ajunge de aici, de pe pământ. Cartea Faptele Sfinților Apostoli este concludentă în acest sens, mai ales în contextul în care prezintă viața creștină la începuturile ei. Astfel, mai întâi arată esența trăirii primilor creștini, care „stăruiau în învățătura apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni”(Fapte 2, 42), apoi vorbește și de agapele creștinești.
„Numai apropiindu-ne între noi, unii de alții, de semenii și de cei de aproape ai noștri, ne apropiem, în egală măsură, de Dumnezeu”
Fără îndoială că Biserica, fidelă misiunii sale, continuă să fie în mod esențial mântuitoare, dar opera de mântuire și-o împlinește prin slujire.
Iisus Hristos, prin venirea Sa în lume și prin faptele Sale, „a concentrat” toate denumirile comportamentului lui Dumnezeu față de om și ale relațiilor interumane într-un singur cuvânt: „filantropia”, adică iubirea de om, care înseamnă mai mult decât îndurare, milă, bunăvoință, milostenie, blândețe, ajutor, dreptate, amabilitate, favoare etc.
Compus din termenii fileo, filein â a iubi și anthropos â om, termenul filanthropos (filantropie), în sens restrâns, desemnează o „acțiune de binefacere întreprinsă în folosul oamenilor săraci și al așezămintelor de binefacere”.
Noi suntem chemați să fim fii ai lui Dumnezeu și cât mai aproape de El. Însă, drumul spre Dumnezeu trece prin aproapele. Avva Dorotei ilustrează acest drum printr-o comparație foarte reușită: „Să ne imaginăm un cerc. Din centru pornesc razele. Cu cât ele se prelungesc mai mult în afara cercului, cu atât ele se distanțează de centru și o rază de cealaltă. Aceasta este valabil și invers. Cu cât mai aproape de centru vin, cu atât mai mult se apropie o rază de cealaltă. Acum să ne imaginăm, de asemenea, că acest cerc este lumea, iar razele simbolizează drumurile oamenilor. Centrul Îl simbolizează pe Dumnezeu. Când cineva vrea să meargă spre centru, adică spre Dumnezeu, se apropie, în același timp, atât față de Dumnezeu, cât și față de semenii lui, după cum, cu cât se îndepărtează de Dumnezeu, se îndepărtează și de oameni. Deci oamenii se pot întâlni doar în centru, unde devin un organism divino-uman, o unitate și o armonie. Numai apropiindu-ne între noi, unii de alții, de semenii și de cei de aproape ai noștri, ne apropiem, în egală măsură, de Dumnezeu”. În calitate de creștini, nu putem ignora societatea sau lumea în care trăim și să stăm numai în „turnul de fildeș al spațiului liturgic”, ci datoria noastră este să eliminăm ceea ce este rău în lume și să „reîncreștinăm”, adică să dăm sens hristic, la ceea ce are valoare socială, culturală, stiințifică, civică, politică, economică etc., întrucât viața fiecăruia înfluențează viața tuturor, iar viața ecclesială bine organizată din punct de vedere diaconal- filantropic transformă „socialul” în Biserică.
Este nevoie de o Teologie Socială viabilă, misionară și practică
În acest sens, considerăm că este nevoie de o Teologie Socială viabilă, misionară și practică, nu privită ca o teologie pentru societatea civilă, separată de cea a Bisericii, ci privită ca ultima șansă de vindecare a „socialului”, în căderea lui liberă spre secularism, și convertirea lui în Trupul tainic al lui Hristos.
Aceasta presupune comuniunea cu Dumnezeu, a unuia cu celălalt, cu sine însuși și cu natura. Pentru ca acestea să se împlinească, Biserica trebuie să rămână permanent în legătură cu harul dumnezeiesc, ca prioritate absolută, însă la fel de important este să nu piardă contactul cu lumea. Pentru a păstra această ordine, prioritate și echilibru ea trebuie să acționeze misionar în domeniul social în subsidiar și să nu fie privită ca o substituire a Statului, sau să nu se substituie Statului, nici să fie considerată ca o prestatoare de servicii sociale, în locul Statului.
În schimb, în Ortodoxie dinamica vieții și a firescului are întâietate în fața tuturor raționalizărilor și reglementărilor. Altfel spus, ea nu trebuie să cadă sau să se prăbușească într-un activism social, așa cum au căzut unele Biserici din Occident, care au redus sensul lor doar la slujirea socială, formulând sintagma „O biserică, dacă nu slujește, nu slujește la nimic” (Eine Kirche, die nicht dient, dient zu nischts), ci ea trebuie să se ocupe prioritar cu obligațiile spirituale și apoi cu cele social-diaconal-filantropice, însă cu motivație hristică, adică în numele lui Iisus Hristos și al Bisericii Sale, sub îndrumarea și cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii locale. Dimensiunea harică dată prin succesiunea apostolică, cea istorică, împreună cu experiența Bisericii în slujirea aproapelui, dă actului diaconal-filantropic consistență și sens, întrucât curge din izvorul cel inepuizabil al Duhului Sfânt.
Prin subsidiaritate, Ortodoxia înțelege propria responsabilitate și inițiativă în viața socială, pe care o consideră parte integrantă din Trupul tainic al lui Hristos, însă acordă prioritate misiunii spirituale, fără să neglijeze sau să nu acorde aceeași importanță misiunii sociale. Deci, în relația cu statul sau societatea civilă, Biserica lucrează conform principiului subsidiarității, însă, raportată la misiunea ei firească față de lume, ea slujește nu în mod subsidiar sau secundar, ci prioritar și direct din porunca lui Hristos Domnul.
(Pr. Marius Burghelea, sursa: Ziarul Lumina)