Despre uitare

Există în rânduiala rugăciunilor de dimineață din ceaslov, spre final, o rugăciune adresată Maicii Domnului. În ea cerem Născătoarei de Dumnezeu, printre altele, să izgonească de la noi uitarea. Înseamnă că uitarea nu este îngăduită unui creștin. De ce ar fi ceva rău să uităm? E vreodată bună uitarea? În ce circumstanțe? Am căutat un răspuns la toate aceste întrebări.
Amnezia este dezastruoasă pentru orice făptură omenească. Să nu mai știi cine ești, să nu-ți recunoști rudele, să nu ai un trecut e tot ce poate fi mai îngrozitor pentru fiecare dintre noi. Lipsa memoriei te degradează ca om. Dar nu cred că la aceasta se referea textul rugăciunii în mod expres, ci la altceva.
Pentru orice om, dar mai ales pentru un botezat creștin, dușmanul numărul unu este uitarea. Uităm că vom muri, uităm că vom da un răspuns. Uităm sau ne facem că nu știm că viața unui prunc încă nenăscut nu este viața noastră, ci e viața lui Dumnezeu, iar mama doar o găzduiește. Uităm mai mereu că Hristos este Domnul și Stăpânul nostru, Care pururea ne vine în ajutor. Uitarea aduce cu sine amorțirea, nesimțirea, indiferența.
Mai e un lucru. Raportul dintre iertare și uitare. Atunci când cineva îți face rău, ceea ce e mai important pentru ca legătura dintre tine și el să nu se deterioreze nu e atât uitarea acelei fapte, cât iertarea celui ce ți-a greșit. Simpla uitare nu e decât ascunderea gunoiului sub preș, și nu aruncarea acestuia afară din casă. Dar nici „te iert, dar nu te uit” nu e de aplicat. Când îi spui cuiva asemenea cuvinte, înseamnă că de fapt nu l-ai iertat, ci ai un resentiment față de el, o răzbunare care se cere împlinită.
Într-o singură ipostază nu vom greși dacă vom uita, și anume cu privire la faptele bune săvârșite față de aproapele nostru.
(Augustin PĂUNOIU, Ziarul Lumina)