Prin rugăciune avem pe Dumnezeu cu noi, totdeauna, învrednicindu-ne de harul său. Rugăciunea este o necesitate de viață a sufletului nostru, fără de care el se sufocă, ca trupul fără oxigen.
Istoria vieții și mântuirii creștine este o lungă cale a rugăciunii noastre, deschisă către Dumenzeu. De la Adam până la Sfântul Ioan Botezătorul, toți drepții și proorocii Vechiului Testament s-au rugat.
Însuși Mântuitorul, care a restabilit legătura dintre Dumnezeu și om, s-a rugat și ne-a învățat pe noi să ne rugăm, dându-ne atotcuprinzătoarea Rugăciune domnească sau Tatăl nostru, în care unește toate cererile în ruga „Facă-se voia Ta”, adică se ne potrivim, în rugăciune, voia noastră după voia lui Dumnezeu, care cunoaște inima și trebuințele noastre. Sfinții Apostoli au viețuit într-o continuă rugăciune și lucrare de propovăduire a Sfintei Evanghelii.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca „rugăciunea să fie stăruitoare (Rom. 12, 12), și să facem, în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni” (Efes 6, 18), și în orice loc, fără mânie și îndoieli (I Tim. 2, 8).
Sfinții Părinți s-au rugat și au lăsat pagini nemuritoare despre rugăciune, care este pacea și bucuria de a trăi și mijlocul cel mai indicat de întărire sufletească și duhovnicească.
Ce luptă este mai încordată și biruință mai mare decât lupta cu noi înșine și cu puterile întunecate care ne asaltează și biruința asupra noastră și asupra celui rău. Atunci ne vom învinge și vom fi stăpâni pe noi, când ne vom lăsa conduși de puterea duhului, a rugăciunii și a postului.
Prin aceste două virtuți, creștinul se înduhovnicește pe măsura puterii și voinței lui, care acționează luminat în câmpul harului divin cu care colaborează în vederea mântuirii.