Despre păcat și spovedanie

1. Ce este păcatul?
Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii și milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem și totuși stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii – curați, străvezii, luminoși… Dar din nefericire există păcatul, și este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au greșit față de Dumnezeu, și după ei, ceilalți toți.
Păcatul, ca definiție, este călcarea legii lui Dumnezeu cu voință și cu știință. Suntem conștienți că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum și din cauza libertății cu care am fost înzestrați de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: „În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt deșert spus în viață”. Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, și cândva vom fi confruntați cu noi înșine și cu ceea ce am spus odată în viață. Nu este de glumă. Această vorbă deșartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.
Păcatul este, așadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu știință și voință, pe baza libertății noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmărește nimeni, și aceasta ne încurajează parcă la păcat…
2. Cum putem recunoaște păcatul, cum putem deosebi binele de rău?
Există un for lăuntric: conștiința, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu și nu este o rușine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există și conștiințe pervertite, opace – mai mult decât opace – care nu mai pot distinge binele de rău. Daltoniștii, de pildă, confundă culorile, roșu cu verde. Cam așa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Și, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei așa – ziși „normali” înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele și transformându-l în rău.
3. Despre posibilitatea iertării păcatului…
Pentru căința cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, țipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, ca pe toți să-i dobândesc”. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om și caută să-l ajute, să intre în viața lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că și Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci și lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi”. Un cuvânt sincer și smerit spus cu durere și încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima și în conștiința noastră.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Sunt foarte multe persoane care au greșit față de Dumnezeu și au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru și Pavel. Pavel prigonește cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu și Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El și I-a făgăduit că-L va însoți până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaște pe Iisus. Și a fost iertat, dar a plâns toată viața lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a creștinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în conștiința fiecărui om. Știm că Dumnezeu există și că este de față, și totuși suntem mincinoși, suntem fățarnici. Și cine știe cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu și ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, și intrăm din nou în relații normale cu El.
Fiecare are relația lui personală cu Dumnezeu
În această lume foarte variată, foarte pestriță, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viața lor. De alții se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căință pentru viața lor ticăloasă și se îndreaptă. Nu putem ști însă dacă ni se dă această șansă, acest gând… Nu trebuie să așteptăm.
Fiecare are relația lui personală cu Dumnezeu. Nu există un șablon prin care să se mântuiască oamenii. Toți suntem păcătoși, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toți suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primește cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Și dacă ajungem să înțelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuți, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viață, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căință, și Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni și este cu atât mai prezent în viața noastră, cu cât Îl chemăm mai des.
(Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu)