În mod frecvent, cu precădere în fotbal și mai ales în fotbalul românesc, „motivația” a devenit un oarecare sinonim pentru „primă” sau „bonus” (tot în bani, desigur). Genul de motivație precum gloria clubului ori a țării, performanța sportivă în sine și altele asemenea a dispărut de parcă nici n-ar fi existat vreodată. La urmă, când în loc de rezultate vedem doar numere comice de mare virtuozitate, avem deja explicația din partea oficialilor: deh, băieții n-au fost motivați. Nemotivate sunt, la noi, și echipele care nu trag la nimic, cele de pe locurile 6-7 până la 10-12. Nu le trebuie puncte, ci doar ceva bani negri de la o alta, aflată la retrogradare sau la bătaie pentru Europa League ori titlul de campioană. Aici s-ar putea vorbi de o oarecare motivație, dar nu e cazul: ei sunt „motivați” să nu joace deloc, spre deosebire de obișnuitele meciuri disputate între ele, ălea „fără motivație”.
De aproape două săptămâni, la Sheffield se dispută Campionatul Mondial de snooker. Un sport în care surprizele sunt rare de tot, cam ca în tenis, unde când zici Nadal, Federer ori Davidenko, te întrebi doar cu cât îl vor bate pe cel de vizavi, oricare ar fi acela. Sigur că mai vine câte un Del Potro ori, ca alaltăieri, un Gulbis care să-l bată pe Federer. Dar se întâmplă rar de tot. În snooker, parcă și mai rar. De la o vreme, adică de vreo 3-4 ani, tot izvorăsc niscai chinezi, care chiar produc și câte o surpriză. Din alea rare. Dar când e să se adjudece câte un trofeu, în finală dăm tot peste Ronnie, Hoggins, Dott, Hendry și încă vreo trei. Poți produce surpriza eliminării vreunuia din „grei”, dar atât. Să-i iei la rând, e imposibil. Ei bine, surpriza absolută a acestei ediții este (de fapt, a fost, veți vedea și de ce) un anume Steve Davies. Pentru neinițiați și pentru cei foarte tineri: Steve a fost de 6 ori campion mondial la snooker. A schimbat masa: s-a dus la biliard (care-i cu totul altceva) și a ajuns campion mondial, parcă de 3 ori. Terminând și cu asta, a plecat la trick-shot: o competiție tot cu tac, bile, dar și cu orice-ți mai trece prin cap. Concurs de trucuri. De invenții. Un fel de circ. Ceva cam între baschetul lui Harlem Globetrotters și fotbalul lui Gicu Dobrin. A devenit campion mondial și acolo. În concursurile de snooker a jucat rar, mai mult de amuzament. Anul ăsta, a venit, a jucat, l-a bătut pe John Hoggins, actualul campion mondial (încă vreo 4 zile). A ajuns în sferturi. Ce l-a motivat la 52 de ani, și după toate titlurile alea mondiale? Plăcerea de a juca. Oare câți pricep chestia asta uluitor de simplă?
