Despre mândrie și smerenie

– „Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet și cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puțin se poate cunoaște răutatea acestui păcat și din învățătura Sfintei Evanghelii de duminică. Eu, fiind prea mic și nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfățișări are și cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învățătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privință. Prin aceasta se va cunoaște câte capete are această înfricoșată fiară a mândriei și prin care cei înțelepți și iscusiți vor înțelege cît de pestriț și primejdios este acest păcat.
Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: „Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învățătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieșirea din minți, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neștiință de îndurare, amară luătoare de seamă a greșelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, București, 1980).
Se cuvine mai întâi să arătăm cît de vechi este acest păcat și prin cine a intrat în lumea de sus și în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaște, fiindcă numai El știe când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei și a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privință: „Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Ședea-voi pe muntele cel înalt peste munții cei înalți care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui și a celorlalți îngeri de un gând cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicând: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineața, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile… Și iarăși: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului (Isaia 14, 15). Și iarăși zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta și multa veselie a ta, sub tine voi așterne putrejune și rămășița ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).
Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce se va citi mâine și dacă vom cerca cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este „amară luătoare de seamă și judecătoare fără de omenie a păcatelor altora”. Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, așa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat. Dar ce fel de mulțumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați etc.? După cum se cunoaște, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieșeau cuvintele lui pline de îndreptățire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduiește în Dumnezeu cu inimă îndrăzneață, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).
Fariseul mulțumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima și cu mintea sa se mândrea foarte mult și din prisosința inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalți oameni că sunt răpitori, nedrepți, preadesfrânați și păcătoși.
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), și că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și toate urmele lui le cunoaște (Pilde 5, 21). După învățătura Sfinților Părinți trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greșim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim și să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie și cunoștința neputințelor sale, el osândește cu mândrie pe aproapele său căci din prisosința inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieștii Părinți ne învață, zicând: „Taci tu, să vorbească faptele tale” (Filocalia, X, București, 1981).
La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă și trâmbițează înaintea oamenilor faptele sale cele bune și defaimă, osândind pe ceilalți oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor și să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare și lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învață și Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicând: „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu…?”. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui și osândește păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia și lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi și după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privința postirii, ne învață dimpotrivă: Tu, însă când postești să nu te arăți oamenilor că postești (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci și cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: Postesc de două ori pe săptămână (Luca 18, 12).
Să urmărim și celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, același lucru îl face și cu milostenia: Dau zeciuială din toate câte câștig (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învață: Când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns și Tatăl tău care vede întru ascuns, îți va răsplăti ție (Matei 6, 3-4). (Părintele Cleopa)