Despre iertare și uitare

Mulți dintre noi am auzit măcar o dată vorba aceea care circulă în rândul mai multor popoare, și anume „îl iert, dar nu-l uit“. La prima vedere, afirmația pare destul de bine întemeiată, căci, nu e așa, trebuie să invățăm din greșeli. În concepția multor oameni de astăzi, a fi spre exemplu păcălit reprezintă și o greșeală proprie, dar și o problemă care trebuie rezolvată nu fără repercusiuni asupra celuilalt.
Vorbind din punct de vedere creștin, trebuie să-l iertăm pe cel care ne-a păcălit. Trebuie să fim însă și atenți și să ne înțelepțim pentru ca data viitoare, pe cât posibil, să evităm o astfel de situație, ceea ce implică o anumită ținere de minte a faptei. Însuși Mântuitorul ne spune să fim „înțelepti ca șerpii și blânzi ca porumbeii“.
Se pune așadar problema uitării, dar într-un fel deosebit, mai degrabă este vorba de o uitare izvorâtă din inimă, o uitare jertfelnică, nu o „uitare de sine“, care poate fi foarte dăunătoare, precum spune Cuviosul Isichie Ierusalimiteanul, cel care a fost ucenicul Sfântului Grigorie Teologul: „Uitarea stinge de obicei paza minții, după cum apa stinge focul. Însă rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cu o trezvie fără de slăbire, până în cele din urmă, o izgonește din inimă. Rugăciunea are nevoie de trezvie, ca și o căndeluță mică de lumina unei lumânări“.
Mulți duhovnici, printre care și părintele Arsenie Papacioc, ne spun că iertarea fără uitare nu este de la Dumnezeu și că reprezintă mai degrabă un formalism. Desigur, părintele se referea la uitare ca la o desăvârșită trecere cu vederea și neținere de minte a păcatelor celorlalți, comise mai ales împotriva noastră.
Dar câți dintre noi au o asemenea forță, încât să nu mai simtă în inima lor nici cea mai mică urmă de resentiment față de cei ce le-au greșit? Oare avem mulți dintre noi puterea de a urma exemplul lui Hristos și a întoarce și celălalt obraz? Cu siguranță, pentru a putea înfăptui un astfel de act este nevoie de multă iubire, iubire chiar și pentru dușmani și bineînțeles de rugăciune, căci doar ne rugăm mereu să ni se ierte nouă înșine greșelile. De multe ori uităm însă de continuarea acestei rugăciuni, aceasta poate pentru faptul că tindem să alocăm iubirea către propria persoană, în loc să o dăruim chiar și apropiaților noștri. În acest fel devenim foarte îngăduitori cu propria persoană și intervine acea uitare despre care vorbea Cuviosul Isihie Ierusalimiteanul. Pe de altă parte avem tendința de a-l judeca pe aproapele nostru, iar chiar dacă spunem că
l-am iertat, dacă nu ferecăm cu adevărat ușile iertării cu cheia uitării adevărate, lăsăm mereu loc pentru o eventuală răzbunare, o perpetuare a răului. A ierta cu adevărat este deci un lucru care cere o mare profunzime spirituală și jertfă de sine, dar este ceva ce nu numai Dumnezeu poate face, ci și omul, care mai ales către aceasta este chemat. Astfel, nu fără scop, Sfinții Părinți i-au spus duminicii dinaintea Postului Mare, a cărei învățătură se apleacă asupra Izgonirii lui Adam din Rai… Duminica Iertării. Aceasta, deoarece ni se transmite clar că omul, odată căzut în păcat, este chemat să se îndrepte. Dumnezeu îl așteaptă pe om să se vindece de păcat pentru ca apoi să îl ierte. Iar dacă omul poate ajunge din nou la condiția sa de dinainte de cădere, înseamnă că Dumnezeu iartă deplin. Urmând porunca Mântuitorului de a ne desăvârși, se cuvine să încercăm a ierta pe deplin, uitând de ceea ce a fost.
Suntem chemați a ne ierta cu adevărat unii pe alții, să ne străduim și să îngăduim de asemenea și iertarea noastră, nedându-ne pradă deznădejdii. Pentru a ilustra acestea, să încheiem reflectând asupra cuvintelor părintelui Nicolae Steinhardt, un om care cu adevărat i-a iertat și uitat pe cei care i-au pricinuit atâtea dureri în temnițele perioadei comuniste.
În opera sa, în care vorbește despre acele suplicii la care a fost supus, sugestiv numită Jurnalul Fericirii, părintele atrăgea atenția:
„Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți. Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos că-l poate ierta și nici în bunătatea lui Hristos că vrea să-l ierte.“
(Sursa: Ziarul Lumina)