Despre copilul timid (II)

Ce legătură există între pedepse și timiditate?
Pedepsele nu fac altceva decât să întărească timiditatea copilului. Deși părinții care recurg la pedepse au în general intenții bune la bază, rezultatele de obicei sunt contrar a ceea ce așteaptă ei. Și în cazul copiilor timizi e la fel, și chiar mult mai accentuat.
Niciodată un copil timid nu va ajunge să nu mai fie timid dacă este pedepsit. E posibil însă ca frica față de pedeapsa părinților sau educatorilor să fie mai mare decât angoasa de a se expune public, și atunci copilul să fie în stare să performeze ceea ce i s-a cerut. Dar consumul lui emoțional și fizic este maxim în astfel de situații, iar relația cu adultul care l-a obligat la așa ceva este compromisă pentru totdeauna.
Un copil timid nu trebuie niciodată pedepsit pentru ceva ce el nu poate face. Timiditatea nu este alegerea lui. Este felul lui de a fi de care chiar și el vrea să scape fiindcă logic vede dezavantajele pe care le obține în societate datorită acestui lucru. Iar pedeapsa nu vine decât să mărească această neputință a lui de a se comporta așa cum își dorește și cum vede cu tristețe că alți copii fac de la sine.
Cum ar fi pentru noi, adulți dacă nu am ști să înotăm, dar ne-am dori asta însă nu știm cum să învățăm singuri, ne e frică de apă, avem nevoie de lecții progresiv. Am fi supărați pe noi înșine și am gândi ceva de genul: “Nu sunt în stare să înot. Cred că sunt singurul, uite toți ceilalți prieteni și colegi de ai mei știu să înoate. Mi-ar plăcea și mie să știu. Să nu mai râdă de mine când merg cu ei la mare sau la piscină. Dar îmi e frică să intru în apa adâncă. Aș avea nevoie de cineva care să mă învețe treptat, care se pricepe, care are răbdare cu mine, care să îmi asculte fricile și să țină totuși cont de ele, să mă ia în ritmul meu”. Dar vine cineva mai mare și mai autoritar ca noi și ne pedepsește fiindcă noi nu știm să înotăm, ne spune eventual “Anul acesta nu mai pleci în concediu!”, sau “Nu mai primești nici o primă cum primesc toți colegii tăi!” sau “Nu mai ai voie să te uiți o lună întreagă la televizor fiindcă nu știi să înoți!” Iar noi gândim: “Și care e legătura? În loc să mă ajuți să fac față acestei neputințe, tu mă pedepsești fiindcă eu nu pot singur să mă schimb și să fiu așa cum aș vrea chiar și eu? Nu mi se pare corect.” Iar dacă persoana mare și autoritară care tocmai ne-a pedepsit e atât de frustrată și furioasă încât ne mai și îmbrâncește într-o apă adâncă … relația cu ea e compromisă pe veci. Adică în loc să fie lângă noi și să ne înțeleagă, să ne sprijine în dezvoltarea noastră, ea ne pune în situația cea mai dramatică pe care ne-o putem închipui, aceea în care ne e teamă cel mai mult, că vom muri înecați (sau “vom muri” când alții se uită la noi pândind orice greșeală facem sau rostim – atunci când suntem timizi) și noi nu avem resursele necesare să facem față.
Astfel încât data viitoare nu numai că vom evita și mai puternic orice situație similară, nu ne vom apropia de nici o apă, poate ni se va face rău chiar și când vom vedea poze sau filme cu ape, dar vom evita și persoana respectivă. Dacă vom putea. Dacă acest lucru nu e posibil, atunci mintea noastră va născoci alte forme de apărare.
Oare copilul pedepsit și forțat să nu fie timid de dragul părinților, dar de care nu poate fugi, chiar dacă îi este frică în continuare, ce trăiește în mintea și în sufletul lui?
Psiholog Mihaela Zaharia
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro