Despre ceasul neașteptat al morții

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregătiți! De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoaștem momentul morții? Ce este bine să facem?
La porțile cetății Nainului – așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) – se întâlnesc două convoaie de oameni: din cetate ieșea un convoi de îngropare, în care o mamă văduvă, cu inima sfâșiată de durere, petrecea la cimitir pe unicul său fiu, iar din afara cetății venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Săi și de o mulțime de credincioși.
Domnul Iisus, înduioșat de marea durere a sărmanei văduve, se apropie de ea și îi spune cuvintele: ”Nu plânge!”. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânărului și unicului ei fiu, rostește dumnezeieștile Sale cuvinte: ”Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. Iar cel mort până în clipa aceea s-a ridicat și a început a grăi. În marea tăcere care s-a așternut atunci peste cele două convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânăr, viu, mamei sale. Biata mamă, poate, a mai plâns și după aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru că durerea încetase; iar mulțimea a fost cuprinsă de frică și toți preamăreau pe Dumnezeu pentru această înviere din morți, săvârșită în văzul tuturor.
– Moartea vine pe neștiute
Tânărul din Nain, mort când nu se aștepta, ne dovedește fiecăruia dintre noi că moartea fără de veste îi poate surprinde nu numai pe bătrâni și bătrâne, ci chiar și pe tineri.
De obicei tânărul, și nu numai el, se gândește la toate, numai la moarte nu vrea să se gândească. Dacă îi amintește cineva despre aceasta, el râde cu dispreț sau cu nepăsare, ca și cum nu va muri niciodată și deci nu se cuvine să-i întuneci viața cu asemenea gânduri. Ca și cum moartea este numai pentru alții, nu și pentru el.
Totuși moartea vine pe neașteptate și pentru copilul din leagăn, și pentru tânărul nepăsător, și pentru bătrânul înălbit de ani.
Cartea Sfântă ne spune că ceasul morții, la fel ca și ”ziua Domnului vine așa, ca un furt noaptea” (I Tesaloniceni 5, 2). Stiți că tâlharul niciodată nu se anunță când vine la furat. El apare când nu te aștepți, când toți dorm fără nici o grijă. Așa face de multe ori și moartea! Când omul crede că viața nu-i mai este amenințată de nici o primejdie, când se scufundă în treburile obișnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca să-i curme rătăcirea vieții.
De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregătiți!
În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se amintește visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac uriaș, cu vârful până la cer și cu ramurile până la marginile pământului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari și gustoase și din ele se hrăneau semințiile oamenilor și toate viețuitoarelor. Dar, pe când copacul se înălța tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ”Doborâți copacul și tăiați-i crengile, scuturați frunzele lui și împrăștiați roadele lui” (Daniel 4, 11).
Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tălmăcește visul, care însemna sfârșitul năprasnic al vieții lui Nabucodonosor, ca pedeapsă pentru nedreptățile sale.
Dar visul, cu porunca de a ”doborî copacul”, mai înseamnă și sfârșitul jalnic al fiecărui om. Căci ce altceva este omul decât un pom sădit pe pământ – care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca și lovit de trăsnet – ori un fir de iarbă cosit sau smuls din rădăcină?
Se întâmplă uneori ca, în vecinătatea noastră, să cunoaștem un om îndestulat cu de toate, bine văzut de cei din jur, care îl privesc și îl laudă ca pe un pom frumos și plin de roadă. Ramurile neamului său se întind în lung și în lat, în rubedenii numeroase. Este sănătos și tânăr, toți din jurul lui îi urează să trăiască mulți ani.
Dar, tocmai în clipa când parcă nici o umbră nu-i tulbură fericirea, deodată, răsună și pentru el cumplitul glas: ”Doborâți copacul!”. Și porunca se împlinește, iar moartea îl lovește pe neașteptate: sugrumat de cancer sau de o boală de inimă, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altă formă, de o moarte năprasnică. Cei din jur află cu uimire că cel plin de viață până acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.
Câte întâmplări din acestea nu v-a fost dat să vedeți în jurul dumneavoastră, în familiile dumneavoastră sau între cunoscuți?!
Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul că moartea vine fără de veste, ci mai ales că ea îi surprinde pe oameni nepregătiți pentru acest pas decisiv.
Nu putem ști cât de pregătit sau cât de nepregătit de moarte a fost tânărul din Nain. Fiind însă unicul fiu al unei văduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatălui său, poate își va fi adunat și el destule păcate ale tinereților sale până în ceasul neașteptat al morții.
Acel tânăr însă a avut atunci ocazia unică de a se întâlni pe drumul către cimitir cu Însuși Stăpânul vieții și al morții, cu Iisus Mântuitorul Care, înduioșat de lacrimile mamei, îl cheamă pe tânăr iarăși la viața aceasta pământească.
Fără îndoială că acel tânăr a văzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vieții și l-a trăit cu mai multă luare-aminte decât toți ceilalți tineri de vârsta lui. Dar câți tineri pot avea experiența uluitoare a tânărului văduvei din Nain? Aproape nici unul!
Totuși, câți tineri, și nu numai tineri, din vremea noastră, nepregătiți de moarte, își continuă viața în dezordine, cu nepăsare, ca și cum n-ar muri niciodată?
Și, dacă s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânăr după ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:
Ce-ai făcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru că sufletul tău era plin de păcate: de părinți n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat și L-ai tăgăduit, de rugăciune nu te-ai îngrijit, de desfătări nu te-ai ferit, la urmările faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet și la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.
Te-ai nenorocit pentru veșnicie, pentru că pomul vieții tale nu numai că s-a tăiat fără de veste, dar se va și arunca în foc.
Drept răspuns, tânărul, după ce a gustat puțin din moarte și a văzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispreț, ci se va căi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate și de înțelepciune, dar atunci va fi prea târziu.
Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde și la orice vârstă.
De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoaștem momentul morții?
Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaște sosirea morții și să ne putem pregăti în acest fel din vreme?
La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte: ”Dumnezeu n-a voit să cunoaștem ceasul cel din urmă al vieții noastre pentru că fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă și deci oricând să fim pregătiți!”.
Însuși Mântuitorul ne sfătuiește astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: ”privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).
Totuși, să ne închipuim că am ști dinainte ziua și ceasul când vom muri. Ar fi oare știința aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos și cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor.
De frică, unii și-ar pierde mințile. Alții, dintr-o pornire de deznădejde, știind că numai atât de puțin mai au de trăit, și-ar cheltui viața în cele mai urâte plăceri.
Nu se poate ști câți dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet și la judecata din urmă.
De aceea, mai bine este așa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoaștem ceasul sfârșitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie rușine de felul în care ne-am trăit viața. (Părintele Sofian)