Bătaia nu e ruptă din rai (adică e, dar în sensul de „izgonită”), e ruptă din incapacitatea oamenilor de a-și controla furia. Ceva te enervează atât de tare încât nu știi ce să faci decât să lovești. Sau chiar vrei să-l faci pe celălalt să sufere așa cum suferi și tu. E simplu. Doar că pe termen lung devine un coșmar.
De cele mai multe ori scopurile tale sunt nobile, uneori chiar vrei așa să îți înveți copilul să nu lovească: el lovește și tu îl lovești spunându-i “Nu, nu lovi, nu-i voie, nu-i frumos!” Oare copilul ce înțelege? În cel mai bun caz că el nu are voie să lovească, dar părinții au.
Tentația e mare de a folosi bătaia fiindcă de multe ori supunerea copilului e imediată ori de multe ori ăsta e singurul scop. Dar ăsta e singurul scop??? Pericolul e că supunerea imediată e doar de fațadă, copilul nu învață nimic bun din asta pe termen lung și a doua oară face la fel, adultul reacționează la fel, sau mai probabil mai intens fiindcă e și mai nervos că se repetă a doua oară comportamentul pentru care el l-a cumințit o dată, deci a avut succes, cum se poate repeta, oarea asta înseamnă că bătaia nu a fost suficient de puternică??? În timp copilul imită și reacționează la fel, dacă nu își bate părinții, îl surprinzi că așa își rezolvă conflictele cu copiii în parc sau la grădiniță sau chiar așa se joacă cu păpușile.
Și pe măsură ce crește totul devine un cerc vicios fiindcă și forța lui fizică crește și nu mai e suficient o palmă ca să îl faci să își strângă jucăriile, să se spele sau să își facă temele. Și te trezești plângându-te că nu știi ce să mai faci cu copilul tău rău și obraznic care nu te ascultă și nu face nimic din ce trebuie sau din ce îi ceri. Oare de ce???
Cum ar fi însă să fie altfel? Cum ar fi ca atunci când copilul face ceva ce nu ar fi bine să facă să îl ignori și să pleci, să nu mai vorbești cu el? L-ar face oare asta să repete comportamentul? Credeți că asta e scopul lui, vrea să fie ignorat? Cred că nu. Cred că scopul lor e să atragă atenția sau în anumite etape de vârstă să testeze limitele.
Cum ar fi ca “da” ul nostru să fie întotdeauna da și “nu-ul” să fie nu? L-ar mai încuraja asta pe copil să se târguiască tot timpul, să plângă, să urle că vrea ceva după ce noi am spus nu? Sigur, presupun că trebuie să investigăm înainte motivația copilului pentru lucrul respectiv și implicațiile pe termen scurt si lung, iar motivele noastre să fie plauzibile (chiar și atunci când gândim că este prea mic să înțeleagă). “Că așa spun eu!” nu e la nici o vârstă explicația ideală.
Cum ar fi dacă ți-ai lăuda copilul când îl surprinzi că face ceva bun și frumos? Și nu numai atunci în fața lui, ci și după o zi în fața bunicilor sau după două zile în fața musafirilor. Nu s-ar simți bine să audă ce frumos a făcut el patul sau ce curat e în camera lui? Oare n-ar fi astfel mai multe șanse ca acest comportament să se repete?
Oare dacă ai sta la distanță și ai privi ce ai alege: “să rezolvi” problemele imediat printr-o palmă care liniștește momentan situația, dar de fapt, involuntar agravează problema sau să le preîntâmpini zilnic, cu efort în fiecare zi, zi de zi, făcând față disconfortului de a-ți mărturisi singur uneori “Dacă nu îl bat acum, nu știu ce altceva să fac!” Dacă trăiești acest moment, felicită-te și caută răspunsuri. Îți garantez doar că există și funcționează. Succes!
Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro
