Despre adevărata pocăință

Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu, și-i voi spune: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta”
(Luca 15, 18)
În Sfânta Scriptură Dumnezeu se numește „Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostivește față de cei păcătoși care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăință. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Când te vei întoarce și vei suspina, atunci te vei mântui și vei cunoaște unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin același prooroc, zice Dumnezeu: Spălați-vă, curățiți-vă, ștergeți răutățile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiți-vă de răutățile voastre. Și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; și de vor fi ca roșeala, ca lâna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).
Acest adevăr s-a petrecut și cu fiul risipitor din Sfânta Evanghelie de duminică. El mai întâi și-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese când era în casa tatălui său, apoi a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor când și-a venit întru sine, adică a început a-și cunoaște greutatea păcatelor sale. Fără această simțire și trezire nimeni dintre păcătoși nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.
Fiul risipitor
Care era foamea fiului risipitor care a zis: „iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupească se gândea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfântul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mânca, iar voi veți flămânzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veți înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veți vă veți rușina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veți întrista. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veți striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).
Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El și-a adus aminte de vremea când petrecea în casa tatălui său și de hrana și desfătarea duhovnicească ce o avea lângă el. Ajungând păzitor de porci în țară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!
Hrana duhovnicească
Care a fost hrana lui câtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credința, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrânarea, curăția și toate celelalte virtuți care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mântuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fântâna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, câștigându-i sufletul. De aceea când Apostolii Îl rugau să mănânce, El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți (Ioan 4, 32). Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mântuirea aproapelui său, cu adevărat își hrănește sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscându-și starea lui vrednică de plâns și gândind să se întoarcă la Părintele său cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea când a venit către tatăl său, a zis: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primește-mă ca pe unul din argații tăi (Luca 15, 19).
Trei stări ale celor care se mântuiesc
Trei sunt stările celor ce se mântuiesc. Starea celor dintâi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor și cu toată puterea voinței lor se sârguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceștia spune dumnezeiasca Scriptură: Cât am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).
A doua ceată este a argaților, care, căutând plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea cea veșnică a Împărăției Sale. Despre aceștia scrie: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecățile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).
Deci, fiul risipitor, gândindu-se că și argații, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru răsplătire primesc daruri duhovnicești și se împărtășesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în casa părintească măcar ca un argat. Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, și smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat (Luca 15, 20).
(Părintele Cleopa)