Despărțirea sufletului de trup

Biserica Ortodoxă ne învață că moartea este despărțirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când „omul merge la locașul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înțelept ori analfabet, toți părăsim această viață într-o zi și ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morți cu cei vii nu încetează, ci ea se menține prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaților, păstrând comuniunea de iubire și nădăjduind în învierea tuturor la sfârșitul veacurilor.
Când un creștin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri și tradiții diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării.
Pentru a evita atât confuziile, dar și superstițiile și datinile fără sens ori care nu au nici o legătură cu credința creștină ortodoxă, folosind lucrările menționate în bibliografia de la sfârșit, încercând astfel să sprijinim familia decedatului.
Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte instituții (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, administrația cimitirului etc.), ci numai aspectele în care Biserica și slujitorii săi sunt implicați.
Povățuirile au mai mult caracter practic, întrucât nu ne-am propus – și nici nu e cazul – o abordare teologică a morții și ceremonialului înmormântării.
Ce trebuie să facem?
Moartea unuia dintre creștini este, firește, prilej de îndurerare și întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunțe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând ajutorului bisericesc toate informațiile necesare. Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel și preotul își ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire și înmormântare. De la biserică se vor solicita doliul, un sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tămâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în forma de colac), o cruce (de obicei din ceară), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul dată și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, vă trage clopotul bisericii, „pentru a vesti și celorlalți membri ai parohiei că unul dintre ei a plecat pe calea veșniciei, îndemnându-i să se roage pentru acesta”.
Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care amintește de apa botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, este îmbrăcat apoi cu haine noi și curate (închipuind veșmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua judecății) și este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit (întrucât de acolo va veni Hristos la învierea tuturor).
Pe piept i se pune o icoana sfințită (pentru a arăta că respectivul creștin își dă duhul întru Hristos) și lângă mâinile care stau încrucișate pe piept (dreapta peste stânga), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujește.
Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.
La capătul mortului se așează sfeșnicul în care rudele și cunoscuții care vin la înmormântare aprind lumânări, rostind rugăciunea scurtă „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”
Atât lumânările care se aprind în sfeșnic ori se țin în mâini de către cei prezenți, în timpul slujbei, ca și toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumânarea este și călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos care a spus: „Eu sunt lumina vieții: cel ce-Mi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12).
Deasupra ușii de la intrarea în casă se așează o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.