Desfrâul ucide

„Desfrâul ucide prin curmarea izvorului de har și prin ruperea legăturilor afective cu aproapele. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul corupt intră într-un cerc vicios «plăcere-durere», parcurgând traseul acesta până în pragul morții trupești. Așadar, plăcerea provoacă durere, iar durerea este preludiul morții“.
Mai multe despre înțelesurile poruncii a VII-a, în interviul oferit de exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, părintele arhimandrit Pimen Costea.
Preacuvioase părinte, care era contextul în care Dumnezeu a dat porunca care interzice desfrânarea?
Analiza evenimentelor ce au precedat întâlnirea dintre Dumnezeu și Moise de pe Muntele Sinai explică în parte cuprinderea acestei porunci în rând cu cele 9 din Decalog. Prin urmare: intrarea fiilor lui Dumnezeu la fiicele oamenilor (Fac. 6, 5) Îl fac pe Dumnezeu să regrete că l-a creat pe om (Fac. 6, 6), hotărând a-l pierde prin potop; fărădelegile și răutățile oamenilor din Sodoma (Fac. 13, 13) atrag și ele pedeapsa și mânia lui Dumnezeu, urmarea fiind distrugerea cetăților celor fărădelege (Fac. 19, 13); necinstirea Dinei de către Sichem Heveul îi împing pe frații acesteia să săvârșească ucidere (Fac. 34); păcatul lui Onan, fiul lui Iuda (Fac. 38, 8) etc. – sunt doar câteva fapte ce ne îndreptățesc să credem că porunca aceasta a fost mai mult decât necesară. Pentru a întări „Legământul“ cu fiii lui Israel și spre evitarea practicilor de mai sus se impunea legiferarea strictă a limitelor permisive pentru aceștia.
Există o explicație pentru locul acestei porunci? De ce e așezată după porunca care face referire la păcatul uciderii?
Plasarea poruncii „Să nu fii desfrânat“ după cea care interzice uciderea nu este întâmplătoare. Cea din urmă stipulează interdicția de a lua viața fizică a cuiva, pe când porunca a șaptea apare tot ca o ucidere, dar care face referire la viața spirituală, desfrânarea fiind echivalentul morții sufletești. Desfrâul îl ucide pe practicant prin curmarea izvorului de har și prin ruperea legăturilor afective cu aproapele. Desfrâul nu mai este iubire dumnezeiască, ci devine „eros“ (iubirea de plăceri). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul corupt intră într-un cerc vicios „plăcere-durere“, parcurgând traseul acesta până în pragul morții trupești. Așadar, plăcerea provoacă durere, iar durerea este preludiul morții.
Spre deosebire de primele cinci porunci, „Să nu fii desfrânat!“ e cuprinsă în grupul poruncilor enunțate scurt. Cum explicați aceasta?
Este singura poruncă care face referire la relația omului cu sine însuși, iar așezarea ei în mijlocul Decalogului sugerează echilibrul spre care trebuie să tindă omul în relația cu Dumnezeu și cu semenii.
Să ne păstrăm curăția inimii și a minții, a trupului și a sufletului
Ce învață această poruncă?
Porunca a VII-a ne învață să ne păstrăm curăția inimii și a minții, a trupului și a sufletului; să ne ferim de tot ceea ce ar putea să ne întineze ființa și să ne pericliteze mântuirea. Această poruncă îl îndeamnă pe om să se ferească nu doar de pornirile pătimașe, vătămătoare, ci și de la orice ar putea duce la frângerea sau distrugerea unității cu Dumnezeu. De exemplu: iubirea pătimașă pentru propriul trup – Pygmalion, pentru bunuri materiale, putere, supremație.
Mai are valoare și obligativitate porunca a VII-a pentru noi, cei de astăzi?
Mai mult ca oricând. Dumnezeu este același ieri, astăzi și în veac. Neschimbate sunt și poruncile Lui. Iar datoria noastră este, spune Sfântul Apostol Iuda, de „a apăra credința dată sfinților odată pentru totdeauna“. Într-o lume secularizată și afrodisiacă, omul poate face față cu greu tentațiilor și dominației coruptibile ale desfrâului. Dar aceasta nu înseamnă că desfrâul trebuie ridicat la rang de virtute și, chiar dacă nu este ușor, trebuie cu tot dinadinsul a ne împotrivi acestui val nimicitor.
Există mai multe feluri de desfrânare? Ce presupune fiecare?
Da, putem vorbi de o desfrânare individuală (cu privirea – Mt. 5, 28; cu gândul, prin imaginații și închipuiri desfrânate, și cu fapta, prin autosatisfacere). Există, de asemenea, desfrânarea ce implică participarea unei alte persoane (curvia – persoanele nu sunt căsătorite – și adulterul sau preadesfrânarea, când una sau ambele persoane sunt căsătorite, relație extraconjugală). Există și forme de desfrânare împotriva firii (homosexualitatea, lesbianismul – relații între parteneri de același sex; sodomia și gomoria – relații altfel decât normale; incestul – relații cu persoane aflate în diferite grade de rudenie; pedofilia – relații cu minori; zoofilia – întreținerea de relații cu animale etc.).
Împotrivire față de harul lui Dumnezeu
Cât de grav este păcatul desfrânării?
Încălcarea oricărei alte porunci este gravă. Desfrânarea este o trădare „a tainei lui Dumnezeu“ din om, o apostazie, o tăgăduire a propriei ființe, a creației lui Dumnezeu. O negație ce cuprinde împotrivirea față de harul lui Dumnezeu, transformând trupul din templu al Duhului Sfânt într-un idol al plăcerii venerate. Desfrânarea este gravă pentru că respinge împărăția lui Dumnezeu, limitând viața omului în cadrele timpului prezent, anulând eternitatea.
Cât de important este votul fecioriei în cinul monahal și cum îl împlinește monahul?
Votul fecioriei are o importanță capitală. Fecioria este aceea ce-l face pe monah aidoma îngerilor. Paza gândurilor, a simțirilor și nu doar a trupului de atacurile desfrânării afirmă, prin feciorie, independența naturii umane față de patimi. Ea integrează toate aspectele vieții veșnice devenind o forță creatoare și transformatoare. Fecioria încununează eforturile ascetice ale monahului, transpunându-l în plinătatea și integritatea regăsită a omului paradisiac. Monahul prin feciorie „gustă încă de aici pârga nestricăciunii viitoare“, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul. Abstinența și lupta continuă a unui monah nu trădează o absență a patimii desfrânării, nici nu o anulează în esența ei, ci prin lucrare o transformă în energie spirituală.
Desfrânarea este păcatul care întinează deopotrivă sufletul și trupul. Ce ne puteți spune despre aceasta?
Această „patimă distrugătoare“ prin substanța atracției erotice, prin amestecul de atracții și senzații pune stăpânire pe omul ce a așezat plăcerea trupească deasupra rațiunii, pe care o întunecă și o înșală. Astfel, desfrânarea devine o a doua natură a omului, acaparându-l și controlându-i toate simțurile, transformându-l integral într-un obiect al plăcerii. Aceasta duce la degradarea persoanei și la desfigurarea chipului dumnezeiesc din el. Sufletul nu mai are nici o putere, nu mai întrevede nici o rază din lumina mântuitoare a lui Hristos, iar trupul este aruncat cu dispreț, ca un dușman, în felurite boli și primejdii, devenind cu totul spurcat „ca și cum ar fi căzut într-un cazan de necurăție și s-ar fi afundat în spurcăciune“, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cine păcătuiește împotriva acestei porunci?
Toți aceia care prin slăbirea sentimentului moral tind spre satisfacerea poftelor trupești în mod individual sau implicând alte persoane.
Își găsește corespondentul această poruncă în vreuna din cele nouă fericiri?
În mod sigur. Pentru cel curat cu inima, toate sunt curate. Pentru cel întinat, toate sunt întinate. Din cauza păcatului, omul nu poate întrevedea nimic virtuos în jurul său. Îi vede pe toți ca pe sine.
Ați adus în discuție mai sus o învățătură a Sfântului Ioan Gură de Aur în legătură cu patima desfrânării, avem și alte îndemnuri din partea Părinților Bisericii în legătură cu importanța și respectarea acestei porunci?
Patima desfrânării n-a scăpat atenției nici unuia dintre Părinții Bisericii. Avva Isaia recomandă: „Îngrijește-te de trupul tău ca de Biserica lui Dumnezeu, îngrijește-te ca cel ce vei învia și vei răspunde în fața lui Dumnezeu; teme-te de Dumnezeu ca cel ce vei da socoteală Lui pentru toate câte ai făcut; când trupul tău suferă de o rană, te grăbești să o vindeci, așa să te îngrijești ca el să fie curat și în ziua Învierii“ (Filocalia 1).
(Nicoleta OLARU)