Derby românesc din România

Într-o țară în care toate merg anapoda, sigur că fotbalul n-ar avea nici un motiv să facă excepție, mai ales că el este o „oglindă a societății”, cum inspirat și de-a dreptul metaforic se exprima pe gură milițianul Dragomir încă de acum mulți ani (trăiască!). În balamucul ăsta există totuși un reper: „eternul derby” (cum inspirat îl numesc ziariștii de zeci și zeci de ani, predându-se ștafeta metaforei de la o generație a alta) Steaua – Dinamo. E un fel de Real – Barcelona sau de Chelsea – Manchester, ba chiar mai mult decât atât, fiindcă la ăia derby-urile au loc doar pe gazon, în timp ce la noi el începe cu mult timp înainte, pe sticlă și pe hârtie, continuă tot acolo vreme bună, dar se extinde chiar înainte de a începe și pe străzi, prin tramvaie și uneori în beciurile Poliției și Jandarmeriei, finalizându-se cu amenzi și dosare penale. Exact ca în restul societății: suntem undeva la limita dintre sclavagism și Evul Mediu, dar ne sună bine să ne dăm europeni, deși între noi și restul continentului distanța este cosmică. Invariabil, indiferent cine ar arbitra, la sfârșit există cel puțin o tabără de nemulțumiți care dă vina pe arbitri (care au contribuit decisiv la victoria ălorlalți) și, desigur, pe ghinion, ăilalți fiind mereu beneficiari ai unei bafte porcești. La urmă, dacă nu cumva se termină egal (și, deci, toată lumea a fost furată de arbitri și lovită de ghinion), învingătorii ne vorbesc despre victoria pe care evident că și-au dorit-o mai mult, iar ăilalți descoperă înțelepciunea nemăsurată din vorbele antrenorului: „Ne-a spus că acu’ e important să uităm cât mai repede înfrângerea asta și să pregătim cât mai bine meciul următor” (pe bune, a zis-o unu’, alaltăieri, după meci), după care vine ca o sentință implacabilă chestia aia cu „Viața merge înainte!”. Restul sunt doar mici glumițe de stână, o hârjoneală cu iz de dosul gării sau de curtea interioară a pârnăii, în cazul nostru concret cele practicate de domnii Becali, de meserie europarlamentar și cioban, și Borcea, de meserie traficant de butelii și sufletist, că de aia mai are din când în când probleme cardio. Despre fotbalul jucat aproape că n-are sens să discutăm. A făcut-o oricum mai bine alde Babicu’, la Sport.ro, după meci, vorbind despre gafa lui Tătărușanu de la penalty. Dacă a ajuns Babicu’ să vorbească despre gafe, noi ce dracu’ să mai zicem?