O școală de prestigiu din București, anul 2007. Dr. Miriam Korber Bercovici, supraviețuitoare a deportărilor din Transnistria, este invitată să le vorbească elevilor despre Holocaust. ”Copii, știți ce este un evreu?”. Nici un răspuns. Altă încercare. ”Dar ce este un jidan știți?”. Da, asta da. ”Jidanul este un om rău, m-a învățat bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură și când se uită la tine”.
„Roșcovanele Korber”, copilărie fără griji la Câmpulung
Miriam Korber- Bercovici s-a născut în ziua Anului Nou evreiesc, Rosh Hashana. În 11 septembrie 1923, într-o familie evreiască aflată de trei generații în Câmpulung Moldovenesc. Străbunicii Merdler odihnesc în cimitirul orașului.
După standardele de dinaintea celui de-al doilea război mondial, familia Korber era una obișnuită de mic burghezi, din Câmpulung Moldovenesc. Tatăl lui Miriam era geamgiu și tinichigiu. Avea și o prăvălie de sticlărie. Geamurile celor două biserici ortodoxe, ale bisericii catolice, ale templului evreiesc din Câmpulung Moldovenesc, ca și cele ale castelului de vânătoare de la Valea Putnei, au fost puse de el. Muncea de dimineață până seara târziu. Ca să le asigure un trai bun celor două fete, Miriam și Silvia, Mimi și Sisi, cum le spuneau vecinii. Sau „roșcovanele Korber”. Inteligente, agreabile, prietene cu toată lumea – români, nemți, evrei, niciunii interesați de etnia sau religia celorlalți. O fotografie din 1938 a surprins-o pe Mimi împreună cu o colegă de liceu din Botoșani, îmbrăcate în costum popular românesc. „Eu l-am cusut”, îmi spune astăzi Miriam.
„Am conștientizat că sunt altfel la admiterea la liceu. În gimnaziu am fost elevă foarte bună. Pentru mama era normal să fiu prima. Doamna învățătoare, care nu era evreică, mi-a spus că ar trebui să fiu a doua sau a treia, să nu mai ies în față. La admitere însă am ieșit din nou prima. Și am fost prima, până m-au dat afară din liceu. Asta a fost dureros. Mai întâi s-a aplicat „numerus clausus” (n.r. numărul maxim de evrei acceptați în liceu) și ne-au așezat în „Banca măgarilor” pe toate cele trei fete evreice. Cu două luni înainte eram șefa Străjerilor (n.r. Straja Țării, organizație a tineretului, creată în 1935 de Regele Carol al II-lea pentru a combate influența în creștere a Gărzii de Fier asupra tinerilor din România), aleasă pentru că eram prima din școală, acum eram în „Banca măgarilor”. Apoi a venit „numerus nullus” (nici un evreu în școală) și ne-au dat afară”, povestește Miriam. În anul 1940 a fost exmatriculată de la liceul Carmen Sylva din Botoșani.
S-a întors acasă, la Câmpulung și un an, cât a stat acasă, a învățat singură din cărțile de școală, a învățat limba engleză și a continuat lecțiile de ebraică și idiș, începute la 6 ani. În casă se vorbea nemțește, pentru Miriam germana a fost limba maternă. Românește a învățat la școală și cu copiii, pe stradă. Accentul și l-a îndreptat mai târziu, cu ajutorul soțului ei, cu care a vorbit numai românește. „Teama mea era să nu fac greșeli gramaticale și să nu confund ă cu î”, îmi povestește ea.
„Toți jidanii să fie duminică în Gara de Est din Câmpulung”,
A venit toamna anului 1941. Atmosfera în oraș se schimbase în Câmpulung Moldovenesc. Românii din oraș au început să se uite cu alți ochi la vecinii lor care mergeau la sinagogă. Mimi se apropia de majorat, Sisi, cu 4 ani mai mică, era și ea aproape o domnișoară. În septembrie 1941, Anul Nou a fost celebrat de evreii câmpulungeni privind cu îngrijorare spre viitor. Mimi a primit cadou, de la un băiat pe care îl plăcea, Bondy Horovitz, un caiet de amintiri. El i-a scris și prima dedicație: „Prietenia noastră mă înalță sufletește, îmi dă mai mult curaj în luptă cu viața, mă face să am mai multă încredere în om și un val de fericire mă cuprinde când numai îmi aduc aminte de ea. Ție Mimi, adevărată prietenă în bune și în rele. Bondy”. Prima dragoste.
După câteva zile, și prima percheziție: „De Iom Kipur (n.r. cea mai sfântă sărbătoare iudaică, sărbătorită la 10 zile după Anul Nou evreiesc) ne-au făcut percheziție. Căutau, cică, arme și materiale subversive. Au intrat în casă un jandarm și doi băieți cu centură de legionari, cu care cu câteva zile înainte eu și sora mea ne plimbam prin parc. Cu unul m-am întâlnit mai târziu la facultate. Au făcut percheziție și la rabin, la doctorul Rubin. Au luat tot ce avea în cămară, au pus într-un cărucior, l-au înhămatpe rabinși l-au pus să ducă proviziile la Casa Verde. Apoi, într-o vineri, s-au pus afișe și un toboșar cu un jandarm umblau pe străzi și citeau afișele: «Toți jidanii să fie duminică în Gara de Est, inclusiv cei din spitale, nou născuții sau internații la nebuni». Tata a confecționat funduri duble la niște vase de email folosite la transportul laptelui, unde a ascuns bani. Vasele le-a umplut cu magiun. Duminică, 12 octombrie 1941, am pornit spre gară. Gara de Est, care se afla în celălalt capăt al orașului. Am lăsat casele practic deschise, deși am avut ordin să depunem cheile la plecare în mâinile celor care începuseră să le golească chiar în prezența noastră. Erau foști vecini și chiar prieteni, pe care până atunci îi salutam cu «bună ziua, vecine». Împreună cu ei petreceam de Crăciun, sau ei veneau la noi de Purim. Deodată am devenit «alții», dușmanii, străinii, jidanii care trebuiau îndepărtați, pentru care nimeni nu mai avea (cel puțin aparent) nici un fel de compasiune sau părere de rău. Orașul era plin de oameni frumos îmbrăcați, mulți în costume populare. Îi auzeam strigând «jidanii, la Palestina!». În bagaje aveam caietul de amintiri de la Bondy, împreună cu transcriptul pentru pian al Baladei lui Ciprian Porumbescu “.
În gară, evreii au fost urcați în vagoane în care fuseseră cai. Li s-a spus că vor fi colonizați în Basarabia, că vor primi pământ și vor avea mijloace de trai. Familia Korber – tata, mama, cele două fete și bunicii – a nimerit cu familia lui Bondy, cu un copil paralizat în scaun cu rotile, cu nebuna orașului și alți cunoscuți. În total, 38 de oameni. În Câmpulung a rămas doar un evreu. Unul dintre cei doi farmaciști. Era nevoie de el. „Aș fi vrut să văd atunci orașul cum arăta fără evrei. Nu mi-l pot imagina”, spune Miriam.
Ghetoul
„Când ne-am văzut în vagonul pentru vite am știut că nu mai suntem oameni. Nu mai aveam buletine de identitate, nu ne-a numărat nimeni. De atunci a început dezumanizarea. M-am ținut de mână cu Bondy fără s-o mai întreb pe mama dacă am voie. La Cernăuți ne-au permis să coborâm puțin. Apoi am plecat mai departe, până la Atachi, pe malul Nistrului. Am văzut cum un om absolut normal se transformă într-un nebun. Domnul Garai, farmacist respectabil în Câmpulung, și-a ieșit din minți. Întreba mereu de ce este acolo, dacă și-a plătit toate taxele. După două zile s-a sinucis. Toată lumea devenea dușman pentru toată lumea. Îmi amintesc încercarea de a evita un alt grup de deportați din Edineț care era plin de păduchi, chiar dacă noi înșine eram tot deportați. Am început să ne temem unii de ceilalți. Procesul de dezumanizare ajungea la noi cote”.
După aproape o lună de ghetou, din 4 noiembrie 1941, Miriam începe să scrie în caietul de amintiri de la Bondy. Caietul în care visase că va scrie poezii de dragoste devine jurnal de ghetou.
După ce i-au trecut Nistrul pe pod de pontoane, jandarmii i-au lăsat pe deportați în voia sorții. În Transnistria, noua provincie administrată de guvernul român. Cu orașele ei distruse, sate părăsite și colhozuri pustii. I-au avertizat că nu au voie să părăsească regiunea, altfel vor fi împușcați. În funcție de cum a reușit fiecare grup să-i „înduioșeze” pe jandarmi, au ajuns în lagăre sau ghetouri. Cea mai mare spaimă era de lagărele de lângă Bug, zonă pustie și periculoasă.
Prima staționare în Transnistria a fost la Moghilev: „Peste Nistru nu mai erau valabile rublele pe care tocmai le schimbasem. La Moghilev stăm 30 de familii într-o cameră. Văd pentru prima oară cum se ard cărți în loc de lemne, ca să ne încălzim. Într-o seară, un băiat a început să cânte la vioară. Am dansat. Nu aveam ce mânca și dansam. Mai eram oameni? Tata s-a resemnat cu prietenia mea cu Bondy. Ei doi au găsit niște soldați nemți, care pentru bani au spus că ne duc în interiorul Ucrainei într-un ghetou. Ghetou e mai bine decât lagăr. Am decis să plecăm. Bunicii erau slăbiți și bolnavi. La Moghilev, evreii amenajaseră un fel de spital. Medicamente nu erau, însă printre deportați erau mulți medici, care se îngrijeau de soarta lor. Toată familia a decis că pentru bunici este mai bine ca ei să rămână aici. Nu mi-am iertat-o niciodată. Au murit, câteva luni mai târziu, de foame și dizenterie. Ca niște copii. Au fost înmormântați într-o groapă comună. În 1967 am fost să le caut mormintele. Nu le-am găsit. Și acum îi visez pe podul de pontoane peste Nistru, cu abis de o parte și de alta”, spune Miriam.
După ce ai trecut prin iad, visele sunt coșmaruri. De 60 de ani, din anul 1955, Miriam Bercovici poate să adoarmă numai cu somnifere.
„Am ajuns la Djurin, un ghetou bun. Unul singur a fost împușcat aici pentru că a vrut să fugă. Ceea ce ne-a șocat când am ajuns acolo a fost starea de mizerie a acelei localități. Casa în care am fost cazați, trei familii într-o cameră, era fără curent electric, cu pământ pe jos. Nu exista nici măcar noțiunea de closet. Noi, evreii români, am fost aceia care am săpat niște șanțuri și am improvizat closete comune. În 1967 m-am dus acolo, în speranța că voi putea scăpa de coșmarul cu bunicii pe care nu i-am putut salva. N-a funcționat, dar am avut parte de un alt șoc. În Djurin nu se schimbase mai nimic, tot case cu pământ pe jos și fără toaletă…”.
Jurnalul: „De ce mai trăim? Suntem oameni între două granițe, pe care nimeni nu-i dorește și pe care fiecare îi alungă.”
Condițiile înfiorătoare, foamea, frigul și bolile au ascuțit instinctul de supraviețuire și nervozitatea. Compasiunea, toleranța s-au șters. Într-o seară, povestește Miriam, tatăl ei și tatăl lui Bondy s-au luat la ceartă pentru că unul dintre ei a lăsat ușa deschisă și curentul a trântit lampa, care s-a spart. S-au bătut. S-au certat și tinerii și s-au despărțit. În ianuarie 1944, încă în ghetou, Bondy i-a scris câteva rânduri în caietul de amintiri pe care i l-a dăruit cândva. S-au mai revăzut în 1970, când Bondy era profesor universitar la Timișoara. „Mai târziu am aflat că s-a sinucis. Nu știu de ce”, spune Miriam, și astăzi cu durere în glas.
Miercuri, 28 ianuarie 1942, Miriam scria în jurnal: Pentru ce există în noi așa un dor de viață? De ce nu ne scurtăm chinurile? E lașitate sau e măreție în putința și voința de-a străbate greul?
Sâmbătă, 14 martie 1942
Nu mai suport economia, m-am săturat să fiu econoamă, sărac ori bogat, tot un drac. Nu mai vreau să-mi număr bucățelele de pâine pe care le inghit, vreau să trăiesc pentru un minut, nu mai vreau să strâng ca să am în viitor, cum am făcut acasă; am strâns de toate și acum le-am lăsat mâinilor hrăpărețe, care se înfruptă din avutul nostru. Ce dor mi-e de pian.
Joi, 19 martie 1942
Oh, jidove rătăcitor, continuă-ți drumul. Tu nu ești om, ești jidov, acest stigmat e mai puternic decât acela al lui Cain. La fel ca și el, tu nu-ți găsești odihnă în lume, fiecare-ți cunoaște soarta și te-alungă mai departe.
Sâmbătă, 6 mai 1942
De ce mai trăim? Suntem oameni între două granițe, pe care nimeni nu-i dorește și pe care fiecare îi alungă. De am avea cel puțin de lucru. Ni s-a promis pământ, căci avem titlul de colonie evreiască, dar nu suntem lăsați să muncim nici măcar în colhoz pentru că suntem evrei și evreilor nu le este permis să lucreze la munca câmpului. (…) De-am avea de lucru, cel puțin am fi scutiți să mai gândim atât, dar așa gândurile ne înăbușe orice suflu de veselie ce s-ar trezi în vreo inimă tânără.
Vineri 26 iunie 1942
Sunt zile în care aș dori să mor, în care-mi doresc moartea cu o ardoare așa cum altă dată doream să studiez medicina. Sunt zile în care doresc să ajung să văd sfârșitul acestui război, să trăiesc zile frumoase ca altădată. Dar moartea e mai bună, e liniște și pace, fără lacrimi.
Astfel de gânduri o măcinau pe tânăra Miriam, în ghetoul de la Djurin. Sunt și pagini mai luminoase, în care speranța eliberării înflorea pentru scurt timp, până era înghițită din nou de întunericul disperării. Trei ani a stat familia Korber în Transnistria. Foame, frig, umilințe, tifos, dezinterie, râie, zona zoster, hepatită, n-au ratat nimic. Foamea și frigul au fost cele mai crunte. Miriam spune că nici astăzi, după atâția ani, nu poate să doarmă dacă nu are o pâine în casă, chiar dacă nu mănâncă decât jumătate de pâine pe săptămână.
„Eu am plecat în 14-15 aprilie 1944. Nouă băieți și eu. Două săptămâni pe jos, desculț, până la Botoșani. Mama și Sisi au plecat de acolo după două luni. Tata se întorsese cu armata română, când s-a retras. Ne-am adunat la Botoșani, la bunicii materni. N-am mai vrut la Câmpulung. Nici unul dintre cei care ne-am întors nu am mai fost vreodată oameni normali.
La Botoșani am lucrat ca traducător, învățasem în ghetou rusește. Am făcut clasele a VII-a și a VIII-a la liceul evreiesc și la 1 mai 1945 am început facultatea de medicină la Iași. Dacă lucrurile mergeau normal, aș fi făcut poate istorie sau ziaristică, la universitatea din Cernăuți. În lagăr am văzut că medicul, cu nimic, face bine. Când am fost bolnavă, mă simțeam bine numai cât îl vedeam că vine, că medicamente oricum nu avea de unde să-mi dea. Acolo era destul să spui că nu mai pot sau nu mai vreau să trăiesc și mureai”, își amintește Miriam.
Au murit mulți din familie. Îmi arată o fotografie, ultima cu toată familia reunită, la nunta verișoarei Silvia Sterberg, la Câmpulung, în 1935. Douăzeci și patru de persoane. Al cincilea, pe rândul de sus, e unchiul lui Miriam, Marton Szabó. A fost ucis la Auschiwtz. Al șaselea, alt unchi, deportat la Moghilev. Al șaptelea, fratele mirelui, arestat și împușcat de sovietici în 1941.
Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabó, moartă la Auschwitz. A șasea, o mătușă, deportată în Transnistria.
Pe rândul al treilea: prima, o mătușă împușcată la cariera de piatră pe Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, moartă de foame. A treia, verișoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani, împușcați la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat și împușcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber, mort de foame în Transnistria. A șasea, mama mireului, decedată în Transnistria. Al șaptelea, tatăl mirelui, decedat în Transnistria.
Jos: copiii Szabó, uciși la Auschwitz, în 1944. Din douăzeci și patru, unsprezece au murit în Holocaust.
Șefă de promoție la medicină, universitar, autoare de manuale
După război, fetele Korber au reînvățat să învețe. Miriam nu s-a culcat înainte de miezul nopții, nu s-a trezit după ora 5.00. Erau șase studenți la un rând de cărți. Nu a picat nici un examen. În 1947, în anul IV s-a transferat la facultatea de medicină din București. În același an s-a căsătorit: „Am absolvit în 1950, șefă de promoție și am rămas în București. Deși am văzut comunismul la Djurin, am intrat în partid (n.r. partidul comunist). Categoric a fost și o doză de oportunism. Mi se părea drept, credeam că așa o să scap de marca de evreu. Activitatea mea politică era ca la Fundeni să fac activism cu femeile de serviciu, o dată pe lună”.
Miriam a făcut pediatrie, ulterior oncologie pediatrică. Sora ei a absolvit tot medicina, dar n-a vrut să trateze oameni, a preferat să lucreze cu șoricei și s-a specializat în microbiologie. De cercetarea științifică a fost pasionată și sora mai mare. Ca membru al colectivului Clinicii de Pediatrie a Spitalului Fundeni – unde și-a dat doctoratul în științe medicale cu teza „Boala Hodgkin și limfoamele nehodgkiniene la copil“ – Miriam a fost autoarea a peste 120 de lucrări științifice publicate în țară și în străinătate și coautoare a trei manuale de medicină. A fost conferențiar la Facultatea de Pediatrie până în 1961, când a fost scoasă din învățământ în urma unui denunț anonim, sub învinuirea că s-a înscris să emigreze în Israel. După două săptămâni i s-a creat un post de medic primar în același spital, Fundeni și o colaborare la facultatea de pediatrie. Între 1959-1991, a fost șef de secție la Spitalul Fundeni. Îmi arată un e-mail, primit în 2014, înainte de sărbători, de la un procuror șef din Lugoj. Acesta i-a trimis câteva fotografii de familie și, scanat, un bilet de ieșire din spital, de pe vremea când era copil și a fost internat la Fundeni. I-a scris pentru a-i mulțumi că i-a salvat viața.
În plan profesional, lucrurile s-au așezat relativ bine.
În plan personal, a avut o căsnicie fericită. Soțul ei n-a vrut copii, dar a rămas însărcinată și au avut-o pe Ada. Fetița iubea cărțile și muzica, la fel ca și mama ei. A devenit pianistă, specialistă în Bach. La numai 42 de ani, s-a îmbolnăvit. De cancer. O formă extrem de agresivă. Medicul care a salvat mii de copii nu a putut salva viața unicei sale fiice. Ada a murit la 43 de ani, în 1996, la 8 ani după tatăl ei. Pentru a-i păstra vie memoria, soțul ei sponsorizează an de an un concurs de interpretare pianistică ce-i poartă numele: Ada Ulureanu. „Când a aflat că are cancer, nu s-a mai apărat. Nici fizic, nici psihic. Au murit oamenii cei mai dragi mie, am ținut în mână urna cu cenușa fiicei mele și n-am plâns. Nu vin lacrimile. N-am mai plâns din primele săptămâni în ghetou”, îmi spune Miriam.
Jurnalul de ghetou ajunge la Muzeul Memorial al Holocaustului din WashingtonDC
Laolaltă cu celelalte răni necicatrizate, Transnistria este atât de vie, de parcă a fost ieri. Jurnalul pe care l-a ținut în ghetou, pe caietul primit de la Bondy, l-a luat în bagaje la fiecare schimbare de domiciliu. În 1995, l-a publicat în România, sub titlul „Jurnal de ghetou”, la Editura “Kriterion”, după ce anterior apăruse în Germania, la Editura “HartungGorre”, Konstanz. Directorul Diviziei de Programe Arhivistice Internaționale la Muzeul Memorial al Holocaustului din WashingtonDC, Radu Ioanid, i-a propus să dea jurnalul original muzeului: „Mi-a spus că dacă rămâne aici, după moartea mea se va pierde. Avea dreptate. L-am dat”.
Jurnalul de ghetou ținut în Djurin, în perioada 1941-1944, de Miriam Kolber din Câmpulung Moldovenesc a fost inclus de cercetătoarea Alexandra Zapruder într-o colecție cu fragmente ample din cincisprezece jurnale, dintre care zece nu au fost niciodată înainte traduse și publicate în limba engleză, scrise de tineri în timpul Holocaustului. Volumul intitulat „Salvaged Pages: Young Writers’ Diaries of the Holocaust” a apărut la editura Universității Yale și a câștigat Premiul Național Evreiesc de carte în categoria Holocaustului.
În apartamentul său din București, plin de amintiri, Miriam mă poartă în câteva ore prin aproape un secol de viață. Îmi prezintă și „microcosmosul evreiesc”, biroul soțului ei, scriitorul Israil Bercovici. Câteva rafturi din bibliotecă sunt goale. Lipsesc cele peste 3.000 de volume pe care le-a donat, după moartea lui, universității din Postdam, pentru catedra de limbă idiș. În acest microcosmos, de la moartea Adei, aprinde lumânări vinerea. „Ada i-a promis bunicii că va aprinde lumânările în fiecare vineri. După moartea ei, am preluat eu. Spun și rugăciunea, dar nu știu cât cred. Țin sărbătorile, dar … mai laic. Îmi place grozav sunetul de șofar, însă cred că Dumnezeul evreu este un Dumnezeu răzbunător. De ce ne pedepsește? Pentru că ne-a ales? Nu mănânc pâine de Pesah, dar nu postesc. Am avans de postit în Transnistria. Singura mea rugăminte la El este să nu fiu povară pentru cineva. Nu vreau să mă vadă nimeni în cămașă de noapte, bolnavă, transpirată de febră. Dacă n-aș mai putea avea grijă singură de mine, m-aș muta în Olanda. Pentru eutanasie. Cred că e cel mai civilizat mod de a muri”, îmi mărturisește Miriam.
În 1967, a fost împreună la Moghilev și Djurin, în căutarea gropii comune în care au fost înmormântați bunicii și pentru a revedea locurile care i-au marcat definitiv viața. Sora ei, Silvia, a făcut aceeași călătorie în 2013. Groapa bunicilor n-au găsit-o. Din jurnalul lui Miriam din 1941-1944 și din ceea ce a scris Sisi despre călătoria din 2013 a ieșit o carte, „Amintiri din trecut”, publicată în Germania. La Câmpulung Moldovenesc nu a mai fost niciodată „acasă”: „Nu pot. Am încercat și acum 2 ani. Am ajuns până acolo, dar nu am putut coborî din mașină. Sora mea a fost. Eu nu pot. Am vrut să mi-l amintesc așa cum îmi apare în vis, cum era în copilărie și adolescență, înainte de dezastru”. A mers în schimb la Rădăuți pentru a pune o placă memorială pe casa unui ofițer român, Ioan D. Popescu, în semn de mulțumire pentru că a refuzat să ucidă evrei.
„Cuvântul evreu le este necunoscut, jidan le este familiar”
La 92 de ani, dr. Miriam Korber Bercovici este extrem de activă. Scrie, citește, merge la teatru, la cinema, călătorește. „Am un plan zilnic, pe care îl respect: computer cât vreau, televizor o oră seara, dar nu știri. Citesc mult, cărțile au fost cea mai mare bogăție a noastră. În urmă cu câțiva ani, am fost invitată să vorbesc despre Holocaust în licee și în biserici în Germania. Și la câteva școli din România. În Germania am avut cel mai bun și mai atent public”.
Și în România?, întreb. „Aici, orice aș face, mă prind mereu că sunt altfel. Mă întreabă doamnele din parc de ce nu mă văd la biserică. Sau de ce mă cheamă Miriam și ce nume este ăsta. Sunt evreică, spun. A, da? Și se răresc rândurile. Despre elevii de la școală v-am povestit. Cuvântul evreu le este necunoscut, jidan le este familiar. Am 92 de ani și știu că evreii pot să pice oricând, egal că sunt pe jumătate sau pe un sfert evrei. La cum arată astăzi lumea, parcă am fi prin 1937, la Munchen. Nu e bine să trecem peste cele întâmplate, nu e bine să uităm crimele și deportările din Transnistria”.
Ultima pagină: „Nu vreau să trăiesc pentru cineva, ci ca să creez ceva”
Ce-a fost Transnistria? După decembrie 1941, această zonă a funcționat ca o imensă închisoare. Urmare a ordonanțelor emise de autoritățile române, doar etnicii români aveau voie să treacă granița occidentală. Conform ordinelor oficiale ale autorităților române, din cauza „naturii lor periculoase și parazitare” evreii au fost adunați în locuri desemnate special pentru ei pentru a putea fi separați de populația locală, au fost lipsiți de orice drepturi și au fost supuși unui regim de muncă forțată. Ei riscau sancțiuni severe (de obicei pedeapsa cu moartea), dacă încălcau reglementările oficiale. În conformitate cu Ordonanța nr. 23 din noiembrie 1941, în taberele de muncă, lagărele și ghetourile din Transnistria, evrei erau remunerați cu o marcă / zi pentru muncă necalificată și două mărci / zi pentru cea calificată. Din documentele oficiale și din scrisorile trimise de cei deportați la rudele lor din țară știm astăzi însemnătatea acestor bani. Rata de schimb inițială a fost de 60 de lei sau 20 de ruble pentru 1 RKKS. Un muncitor evreu necalificat deportat în Transnistria trebuia să lucreze douăzeci zile pentru a cumpăra un kilogram de pâine. În decembrie 1941, pentru un kilogram de pâine un evreu trebuia să plătească 800 sau chiar 1000 de lei. Aceleași sume imense erau necesare pentru achiziționarea tuturor bunurilor de strictă necesitate: în decembrie 1941, în ghetoul de la Șargorod se plătea 1200 lei pentru un kilogram de pâine și 500 de lei pentru 25-30 kg de lemn de foc.
Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportați aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord și Basarabia). Doar circa o treime a supraviețuit anului 1943. În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forță de muncă (preponderent la construcția drumurilor) autorităților germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupație. Starea deportaților era precară, sufereau de epidemii, erau maltratați și puși la muncă forțată. Cercetările de până acum au arătat că 22 % dintre deportați erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsați să moară de frig și de boli 20.000 de copii sub 18 ani. Tot prin deportări în Transnistria, Guvernul Antonescu a vrut să „curățe” țara și de romi. Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit.
„În răstimp de doi ani – din nefericire – , soarta a făcut peste mine pași de uriaș. Cunosc din viață mai mult decât dacă aș fi trăit o sută de ani. Am „reușit” în acest răstimp, încetul cu încetul, să nu mai cred nici în om, pe care cândva îl consideram o ființă superioară; azi știu că este o bestie. Am învățat din Biblie că «nu numai din pâine trăiește omul, ci din vorbele Domnului Dumnezeu», am crezut cândva că așa este, dar astăzi știu că omul trăiește numai pentru bucățica de pâine și pentru plăcerile sale. Azi nu mai pot vorbi cu cei mai buni prieteni ai omului, cărțile, trebuie să vorbesc cu mine, am devenit introspectiv și mă cunosc mai bine decât oricând. Vorbind cu mine am aflat că nu sunt ceea ce par a fi, căci și eu mă înșelasem asupra mea, ca și tine, și nu o dată, ci de foarte multe ori. Cred că adevărata viață este creația, și numai cei care au creat ceva au dreptul să zică că trăiesc sau că au trăit. De aceea idealul meu este să creez cândva, ceva. Nu vreau să trăiesc pentru cineva, ci ca să creez ceva (…). Bondy. Djurin, 30 ianuarie 1944”. Aceasta este scris pe ultima pagină din jurnalul de ghetou al lui Miriam Korber.
