Deosebirea dintre Rudolph și Miorița

N-am făcut studii aprofundate asupra zonei geografice de răspândire a renilor. Știu doar că e undeva în Nord, iar asta mi-e de ajuns. Tot de pe acolo a venit și Anja Andersen, cea despre care, în entuziasmul și naivitatea mea, credeam că va schimba definitiv, desigur în bine, fața cam boțită de bătrânețe a handbalului nostru feminin. Dintre reni, cel mai cunoscut e Rudolph, un soi de „căpitan de echipă” la sania Moșului, cam ceea ce a reprezentat Anja Andersen pentru handbalul mondial căruia i-a fost căpitan multă vreme, pe teren dar și pe băncile tehnice, unde a avut tot performanțe maxime. Ceea ce a vrut ea să facă la Oltchim este, desigur, un experiment. Unul măcar interesant, în care jucătoarele ar fi trebuit finalmente să nu mai aibă posturi fixe, ci să zdurde ca dementele pe teren într-un soi de mișcare browniană al cărui scop era, presupun, să năucească adversarele complet și definitiv. Pentru că este infinit mai greu unei echipe aflate în apărare să le vadă, de exemplu, în trei faze consecutive, pe post de inter stânga, ba pe Elisei, ba pe Neagu, ba pe Pidpalova, decât să o vadă în același loc, 60 de minute la rând, pe Elisei. Cred, ba chiar sunt convins, că finalmente Oltchimul ar fi arătat în sală exact ca Barcelona pe gazon, adică absolut imprevizibil și năucitor. Sigur că pentru a reliza această veritabilă revoluție, Anderson ar fi avut nevoie de timp. Nu mult, pentru că „materialul uman” pe care l-a avut la dispoziție este de calitate maximă. Avea, așadar, și cum (că știa ce vrea) și cu cine. Ce n-a avut pentru a finaliza operațiunea? Timp. Noi ne grăbim exact când și unde nu trebuie. Ăsta-i, poate, cel mai bizar paradox românesc: lenevim de 2.000 și ceva de ani, dar vrem ca un antrenor vizionar să facă bici peste noapte. Inerția și letargia ne sunt mamă și tată. Pe Nechita nu ne deranjează să o vedem jucând 20 de ani pe extrema dreaptă fără să ne întrebăm dacă n-o lovi-o în această viață de om, măcar nițeluș, blazarea. Dar sărim mușcați de… acolo, dacă Andreson o trimite nițel să vadă cum se vede lumea și de pe extrema stângă. Miorița ne e simbol național. E doar o oaie proastă, ca orice oaie. Da, dar e a noastră. În fond, ce mă-sa vrea Rudolph ăsta de la noi? Ia să-și vadă de Moșul lui și să nu se bage peste Miorița noastră.