DEMITIZARE…

…e-un cuvânt la modă. Nu-s atâtea mituri, câtă disponibilitate iconoclastă afli pe toate drumurile! A fost reeditat recent, în traducere românească, (la „Humanitas”) opul lui Paul Johnson „Intelectualii”. „Această carte își propune – precizează autorul – să stabilească, pornind de la analiza moralei și a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsură aceștia sunt îndreptățiți să sfătuiască omenirea cum să-și organizeze viața.” De fapt, este vorba despre o scotocire programatică prin toate etajele și cotloanele biografiilor, menită să acrediteze ideea că nimeni nu-i ceea ce vrea (sau am vrea) să pară, iar modelele propuse prin operă nu „rimează” deloc cu conduita autorilor ce le-au așezat în pagină. Ar fi de discutat în ce măsură demersul are vreo relevanță; faptul că Hemingway ori Tolstoi erau bețivi notorii, afemeiați, bădărani, violenți, mincinoși, total lipsiți de scrupule (etc. etc.) nici nu scade, nici nu adaugă vreo fărâmă de prețuire operelor în sine. Sigur că, pe undeva, poate fi utilă și investigarea zonelor umbrite, dacă astfel se explică geneza cutărei scrieri, se lămuresc obsesii, se identifică prototipuri ș.a.m.d. Istoria literară este îndreptățită să cerceteze dincolo de pojghița sărbătorească a succesului, faimei și notorietății, tocmai pentru a stabili consecințele relației dintre viața și opera cutărui autor. Mai departe, se intră pe teritoriul gazetăriei de scandal; o fi fost Rousseau un detestabil ingrat, orgolios, certăreț, practicant declarat al onaniei, paranoic, parazit egocentric – ei, și? Oricum, „Emil” (1762) rămâne piatră de hotar prin întâia revelare consistentă a responsabilității omului față de natură – idee pe care o re-descoperim acum, când s-ar putea să fie prea târziu. Și dacă în cazul scriitorilor, repet, accidentele biografice n-au cum (totuși) să întunece opera, nu același lucru se poate afirma când personajul aflat în colimator este un faimos ideolog, care, vorba lui Johnson, „a sfătuit omenirea cum să-și organizeze viața.” Marx iese teribil de șifonat din capitolul ce-i este consacrat, și asta nu numaidecât din pricina tristelor revelații c-a fost crud, incestuos, cumplit de murdar (la propriu!), brutal, sperjur, cu mentalitate de etern întreținut (toată viața a trăit din banii lui Engels!), ci când se vede cum cele mai importante idei „ale sale” din „Capitalul”, pe care ni le notam conștiincioși pe caiete la orele de învățământ politic, sunt pur și simplu ciupite de aiurea! „Muncitorii nu au patrie” a spus-o mai întâi Marat, „Religia este opium pentru popor” aparține lui Heine, „De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități” este formularea lui Louis Blanc, chemarea „Proletari din toate țările, uniți-vă!” a rostit-o primul Karl Schapper, „Dictatura proletariatului” a inventat-o Blanqui ș.a.m.d. Marx le-a trecut fără jenă pe numele lui, într-o operă, spune Johnson, confuză, care numai științifică nu se poate numi și-n cuprinsul căreia utilizarea frauduloasă a surselor este regulă. Demonstrațiile, bine argumentate, conving. Mă tem însă că principala acuză adusă „Capitalului”, aceea că se pornește invers, de la teză, căutându-se numai argumentele pro și ignorându-se cele contra, s-ar cam potrivi și modului în care autorul „Intelectualilor” îl încondeiază pe Marx. Iar marea întrebare rămâne; a formulat-o fără voie Johnson – noi nu facem decât să-i așezăm un „cum de” la început și-un semn al întrebării la celălalt capăt: „Cum de Karl Marx a avut o influență mai mare decât a oricărui intelectual al timpurilor moderne, nu numai asupra evenimentelor reale, dar și asupra minții oamenilor?”
Aștept provincia.