Delta, în noiembrie

„Peturi goale / Curg la vale”ar putea fi refrenul unui „Cântec al Dunării”, varianta 2022. Acum, la sfârșit de noiembrie, după scăderea și revenirea apelor, sticle scofâlcite au rămas înfipte în maluri, prinse între rădăcini și tivind canalul Sf. Gheorghe cu guler din plastic mâlit. Dacă ai răbdare să cauți printre micile epave cu etichete pe jumătate șterse, afli peturi de bere necunoscute în România – or fi coborât în derivă tocmai din Pădurea Neagră? Toată berea îngurgitată în jumătate de Europă își trimite rămășițele aici, în Deltă, și albul impecabil al egretelor a ajuns să așeze pete distonante în galben-murdarul gunoiului fără de moarte…
Cine n-a ascultat fâlfâitul melodios al lebedelor în zbor, așternut ca un balsam peste ape, nu știe ce-i frumos, delicat și straniu în ceea ce a mai rămas din lumea lumilor noastre. Iar cine n-a văzut cohortele de peturi năpădind Delta Dunării, n-are cum să-și imagineze proporțiile agresiunii la care-i supus acest unic tărâm de basm al continentului, poluat din greu și chimic, și fizic.
Acum, în prag de iarnă, nuferii s-au mistuit în ape, brădișul a căzut la fund, păsăretul s-a mai călătorit, sălciile-s dezgolite și doar ici-colo se mai ițește explozia portocalie a vreunei tufe zăpăcite – iluzie; nu-s florile cornului tânăr, ci un nimb de frunze ruginii încăpățânat să rămână agățat de ram. S-a mai potolit forfota bezmetică a șalupelor cu motor de zeci de cai care, împotriva introducerii tuturor limitărilor și interdicțiilor, de la răsărit până la apus tot mai dau în clocot unda fluviului – nu pentru că s-ar grăbi să ajungă undeva cu oarece rost, ci doar spre satisfacția chiuită a odraslelor de bani gata dornice de senzații tari și complet incapabile să înțeleagă rosturile ființei Deltei, refractară la acute și întemeiată pe ritmul lent, negrabnic, al vâslei.
Adevărat, lotca cu rame a cam dispărut din peisaj. Doar câte un lipovean mai nevoiaș își strecoară barca pe sub maluri, unde-i curentul mai adormit, clefăind cu vâslele. Pluteam iavaș-iavaș, pe Dunărea Nouă, contra curentului, către locul cu avat știut din anii trecuți. Motorașul atașat lotcii dădea rateuri, tușea, se oprea când ți-era lumea mai dragă și bietul barcagiu a făcut scurtă la mână trăgând de sfoara ce urma să reanime „Veterok”-ul de 8 cai putere. Ne-a depășit o altă lotcă, mânată de un motoraș miniatural. Barcagiul explică: „Are numai 3 cai, da-i Yamaha”. O carte (evident, sovietică) a copilăriei noastre („Alitet pleacă în munți”) povestea despre eforturile rușilor de a aduce sub ascultare eschimoșii din preajma Alaskăi. Propaganda Kremlinului s-a poticnit definitiv în fața unor… chibrituri: cele americane se aprindeau imediat, cele rusești, după a șaptea încercare. „Ce fel de orânduire e asta a voastră – întrebau vânătorii de foci – dacă nici chibrituri nu-i în stare să facă?” Iaca de asta or să piardă rușii în Ucraina și tot de asta a căzut comunismul – nu din pricini ideologice, cât în primul rând economice…
În pensiune (au răsărit sumedenie, pe toate malurile și grindurile) liniște bleagă: doar trei camere ocupate – cele ale noastre – restaurantul, gol (s-a animat doar la meciul FCSB-Rapid, când și oaspeții, și slujbașii s-au înghesuit într-o ultimă adunare ad-hoc înaintea trimiterii în șomajul de iarnă). Peștii, bieții de ei, câți au mai rămas, mimează că-și fac datoria: știuca încă mai atacă, dar de regulă mârlițe, și cu mai multe hachițe decât oricând. Delta, la sfârșit de noiembrie, când pleacă ultimii lansetiști și-i lăsată în pace de pacostea turiștilor veniți să chefuiască pe mal și să urle manele la foc de tabără, pare mai adevărată, recăpătându-și aura de mister ce i-a legitimat, cândva, faima. La primăvară, împărăția apelor nu-și va întâmpina oaspeții cu prea multă tăcere adâncă, șopot molcom de unde și rotiri joase ale păsăretului, ci cu pensiunile pe ușa cărora scrie „pull” și „push”, cu terenuri de tenis, bowling, boxe și iar boxe, piscine, aer condiționat și, mai ales, bărci super-motorizate, a căror viermuire încă nu-i disciplinată cum s-ar cuveni.