Defectul cel mai grav

Viața (iar de la o vreme încoace și legislația) m-a învățat că de anumite defecte ale omului nu-i nici corect, nici frumos să râzi. Ba dimpotrivă: un strop de înțelegere, de compasiune, sunt bine-venite și pot aduce o rază de lumină în viața celui afectat. În cu totul altă ordine de idei, nimeni și nimic nu m-ar putea convinge că un om cu un defect vizibil (în cazul la care fac trimitere e „auzibil”!) poate produce mari performanțe în vreun domeniu. Excepția ar putea-o constitui marii muzicieni orbi, de exemplu Ray Charles, Stevie Wonder, Jose Feliciano. Ca să n-o mai lungesc, aici e vorba despre domnul Cosmin Contra, poreclit (poate tocmai de aceea, nu știu, n-am scormonit niciodată) „Guriță”, al cărui defect de vorbire este cât se poate de deranjant pentru urechea omenească. Iar eu îl asociez, cum ziceam, cu imposibilitatea de a produce un fotbal de mare calitate și rafinament, performant măcar până la nivelul la care ajunsese el însuși ca fotbalist, ideea fiind că poate jucătorii aduși de el la lot nu înțeleg totdeauna exact ce le cere pe propria-i guriță antrenorul. Persoanele aflate în asemenea situație de regulă sunt înțelegătoare la rândul lor cu ceilalți. Excepțiile însă sunt duse în extrema cealaltă, fiind agresive, țâfnoase, ranchiunoase și intolerante. Am putut constata în repetate rânduri că selecționerul echipei numite România face parte tocmai din această ultimă și nefericită categorie. Adică orice întrebare i se pare o capcană și chiar un atac direct la persoană. Îndrăznesc chiar să afirm că pe lângă „Guriță”, domnul „Piți, lasă-ne!” era un excelent comunicator și un interlocutor plăcut! De unde și concluzia că dincolo de defectul de vorbire, domnul „Guriță” are unul mult mai mare, la cap. Am ajuns să îmi doresc ratarea din nou a unei calificări, dacă asta ar fi condiția ca să scăpăm și de ăsta, devenit între timp mai antipatic până și decât neisprăvitul de Daum.