Orașul fierbe ca un ceaun mare. Din București se scurg spre stațiunile montane coloane nesfârșite de bondari metalici burdușiți cu oameni, țoale și inutilități. De la Sinaia la Bușteni, se plânge unul surprins încruntat, cu mâinile pe colacul volanului, ajungi să faci două ore. Pe jos, meditez eu, faci drumul dus-întors de câteva ori. Plecarea este precedată de alergătură, târguieli, grija de a nu uita ceva și întotdeauna uiți câte ceva. Un prieten, vânător începător, și-a pregătit două săptămâni participarea la o vânătoare colectivă de iepuri. Ajuns în câmp, echipat ca la carte, și pus de șeful acelei expediții cinegetice să se așeze în post, a constatat că din întreg arsenalul și harnașamentul îi lipsea un amănunt – pușca. Își uitase pușca la București. Cartușiera, petrecută peste burtă, a fost toată ziua motivul bancurilor și ironiilor groase ale celorlalți, ironizați la rându-le că nu prea mai există iepuri în fondurile cândva bogate în vânat, iar puștile, neuitate acasă, nu le-au fost de nici-un folos.
Ies, de cu zori, la Sângeru să-mi inspectez, ca de obicei, sculpturile, pietroaiele, grădina, câinii, păsăretul din voliere. Peste răzor un vecin, care s-a întors din Spania ieri noaptea, desfundă apăsat, dimpreună cu fiu-său. Facem, zice el, un solar. E un bărbat de 40 de ani, iar ăl mic să fie de vreo 16. Cel mic desfundă în maiou, opintindu-se în cazma de parcă ar vrea s-o scoată pe partea ailaltă a lumii. Mie mi-e frig numai ce-l privesc. În vară au venit în țară o săptămână și au mai pus un etaj casei pe care o zidesc lângă mine. A fost și nevasta omului pe schelă, o femeie corpolentă care se mișca însă ager. Lucrau până după miezul nopții. Cuvinte puține, comenzi iuți. Se înțelegeau mai mult din priviri. Apoi s-a așternut liniștea. Au plecat iar în Spania, unde soțul e muncitor în construcții de șase ani. De trei ani are carte de muncă. Patronii spanioli îl plac și nu renunță la el, cu toate că sunt presiuni politice pentru a scăpa de străini și a da de lucru autohtonilor. Femeia deretică prin niște case unde găsește de lucru accidental. Accidentul ăsta norocos s-a petrecut și în aceste zile de sărbătoare. Femeia e bucuroasă să lucreze. Unde petreceți, întreb eu, Revelionul? De Revelion, răspunde amuzat vecinul, ne arde nouă?! Avem casa asta de terminat, de lucru să fie, că oasele ne duc, rezistă. Îl compar pe vecinul meu ”spaniol” cu numeroșii consăteni care reazemă de cu zori pereții crâșmei și tot acolo îi găsești și seara. Din ce trăiesc? O dată, de două ori pe săptămână lucrează cu ziua, pe unde apucă. La mine, la tine. Prețul e în jur de 50 de lei, mâncare și băutură. Cu acești bani, întrucât se îmbată cu trăscău, cu Elodia, cu Ia-mă mamă (alinturi pentru tăriile ieftine) se țin, cât se mai pot ține, pe picioare la bodegă alte două, trei zile. N-au în bătătură nici-o vietate, nu-și clădesc solar ca omul ăsta venit din partea cealaltă a Europei și cât stă aici nu auzi din bătătura lui decât ciocanul de bătut cuie, fierăstrăul și o betonieră care învârte ciment și pietriș.
Vine marea și, de la o vreme, obositoarea sărbătoare a trecerii anilor. Când eram copil, mă suiam pe deal și, împreună cu alții, de obicei adolescenți sau vlăjgani cu armata făcută, aprindeam un foc uriaș în jurul căruia dănțuiam ca sălbaticii. Îngropam, incineram de fapt, vechiul an și făceam urări de bun venit Noului An. Aștept să văd, pentru că n-am mai fost de când eram copil la Sângeru de sărbători, dacă tradiția s-a păstrat. Dacă voi vedea, la miezul nopții, undeva pe o culme, oricât de departe ar fi ea, un foc, voi fi acolo să-l salut. Anul care vine să vă aducă sănătate și bucurii, domnilor cititori. La mulți ani!
