De la Securitate, la STASI

Mai fac o încercare de a pune ordine printre cărți. Au fost așezate, de-a lungul anilor, după cum erau primite și pe unde se mai găsea un locșor liber, așa că-i trudă grea să afli titlul căutat; mi s-a întâmplat, chiar, să apelez la serviciile Bibliotecii Universitare și, de nevoie, să împrumut o carte pe care, cu siguranță, știam c-o am. Dar… un-să fie? Cu aparițiile relativ recente am rezolvat oarecum onorabil, expulzând mașina din garaj și așezând în locu-i rafturi garnisite cu noutățile editoriale; curând se vor umple și ele. Firește, am fost sfătuit să procedez la o severă reverificare titlu cu titlu, pentru a renunța la ceea ce-i depășit, neinteresant și, ca atare, inutil. Imposibil. Nu pot să arunc o carte, fiecare are ceva de spus despre vremurile în care a fost scrisă și tipărită, multe devin importante tocmai prin involuntara lor mărturie mută, momentan ignorată…
Cercetând raft cu raft (se apropie aniversarea semicentenarului Editurii „Junimea” – nici producția Editurii ce am păstorit-o nu izbutesc s-o reconstitui în întregime!) aflu o carte de proză din 2013 pe care, impardonabil, nu știu cum se face că încă n-am citit-o, deși-i scrisă de un autor cât se poate de onorabil, Varujan Vosganian, și, după câte îmi amintesc, criticii au prezentat-o, la lansare, drept unică și formidabilă. Cu mare întârziere, o iau la citit; m-aș bucura să fie chiar așa – prea n-avem proză, în pofida bogăției de titluri de pe tarabe (cineva spunea: din cauză că apar prea multe cărți… n-avem literatură!). Cu explicabilul sentiment de vinovăție, încep lectura de la coadă, cu deslușirile autorului. În cuvântul de final, inteligent și plin de șarm, Vosganian evocă o grupare de partizani din Munții Vrancei care aveau de apărat testamentul lui Ștefan cel Mare, primejduit să cadă în mâinile Securității (ce ar fi făcut Securitatea cu testamentul marelui Ștefan, greu de anticipat – doar dacă n-o fi fost vizat ca argument pentru niscaiva retrocedări!) Dar… care testament? Nu de alta, da-i vorba despre o legendă desființată încă din secolul XIX și lămurită deplin încă în 1986 de regretatul cercetător ieșean N.A. Ursu. Scrierea găsită de Const. Hurmuzachi, atribuită chiar în epocă lui Bălcescu, apoi și lui Eminescu (i s-a dat citire la festivitățile de la Putna, iar Eminescu a făcut parte din Comitetul de organizare din 1871), nu-i nici testament, nici necrolog, ci un panegiric scris de ierodiaconul Gherasim Putneanu, de la Episcopia Romanului, mort în 1797. Este vorba despre întâia evocare istorică în proză poematică, precursoare a scrierilor lui Bălcescu, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Negruzzi. Cât despre Securitate, are destule pe suflet pentru a o mai acuza și de… hăituirea testamentului lui Ștefan cel Mare!
*
De la Securitate, la STASI: după dărâmarea zidului Berlinului, cetățenii (la noi, termenul este de revoluționari) care au pătruns în sediul berlinez al STASI au avut surpriza să descopere câteva mii de sticle sigilate și numerotate, în care nu se afla nimic altceva decât un pătrățel de material textil. Cocteiluri Molotov nu puteau fi, mostre comerciale nici atât… Ei bine, toți cei interogați de STASI de-a lungul anilor de „democrație populară” au avut obligația să țină câteva minute subsuoară (bărbații) și între picioare (femeile) o bucățică de stofă. La o eventuală urmărire ulterioară, aceasta era banca de date a câinilor polițiști: li se dădea să adulmece eșantionul transpirat, astfel trimițându-i, cu meticulozitate tipic nemțească, direct la țintă! Interesant este că în perioada post-STASI (instituție acuzată de mii de execuții, sute de berlinezi împușcați la zidul Berlinului), răstimp considerat, la noi, ca exemplu de comportament în pedepsirea vinovățiilor (modelul pastorului Gauck…), sentințele finale, extrem de blânde, n-au depășit 7 ani (unele ulterior reduse) în cazul celor dovediți cu responsabilitate directă pentru anumite asasinate, 6 ani de închisoare sinistrului Mielke, ministrul STASI, ajungându-se la 2 ani cu suspendare în cazul lui Markus Wolf, fostul șef al Direcției spionajului extern. Motivația: inculpații n-au încălcat legislația RDG. Se pare că doar au… exagerat! Dacă-i socotim și pe cei trecuți în lumea drepților, de mult, cu toții sunt în libertate. Ca să vezi!
P.S. După publicarea în Monitorul de Suceava a articolului „Ambasadorul în căutarea vechilor urme”, dl Nikoloz Nikolozișvili roagă să precizez că nu-i vorba despre izvoare documentare rusești, ci de texte originale georgiene aflate și traduse de Domnia sa, mai întâi în rusă, apoi în română. Ceea ce și fac.