De la Sân Nicoară la Moș Niculae (6 decembrie)

Poporul are habar mai puțin de identitatea și biografia reală a Sfântului Nicolae, deși îl ține foarte drag. Sân Nicoară (Nicoară este cea mai veche formă românească a numelui, ieșită direct din latină), cum i se zicea îndeobște în lumea tradițională, este mai degrabă un personaj mitologic, în jurul căruia s-au țesut legende diverse și uneori năstrușnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. Așa, bunăoară, el ar fi al doilea sfânt făcut de Dumnezeu și ar sta de-a stânga Acestuia (primul făcut, Mihail, are cinstea să stea de-a dreapta). Sân Nicoară (ajutat de Sân Toader, care are cai buni) păzește Soarele, nu cumva s-o tulească și să lase lumea în beznă și frig. Sân Nicoară e acum bătrân, dar în tinerețile lui unii zic că ar fi fost podar, iar alții că ar fi fost corăbier și pescar (ca protector al corăbierilor, ce-i drept, Sf. Nicolae cel adevărat, arhiepiscopul Mirelor Lichiei și mare făcător de minuni, ale cărui moaște odihnesc la Bari, este cunoscut pe scară largă, atât în Răsărit cît și în Apus).
El ar fi oprit și apele Potopului pe vremea lui Noe. De altfel, e mai mereu ud și cam posomorât. Se pare că ipostaza mai vioaie de Moș Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminți, însă nuielușe pentru cei neastâm­părați), e o inovație orășenească, pre­figurând dărnicia mai substanțială a lui Moș Crăciun. Nuielușa corecțională stă însă sigur în legătură cu un episod real din viața marelui ierarh din secolul al IV-lea: la Sinodul de la Niceea (325), blândul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie (cam în felul în care blândul Hristos îi biciuise pe zarafi, răsturnându-le tarabele și alungându-i din Templu), poate chiar cu mâna aflată astăzi la Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din București. Închipuită prin nuia, “palma Sfântului Nicolae” ne aduce aminte că uneori, după vorba românească, “bătaia e ruptă din rai”…
(Răzvan CODRESCU, www.rostonline.org)