De la Putin, la putinism

A fost sau nu a fost otrăvit Navalnâi? Medicii spitalului german „Charité” confirmă otrăvirea cu un agent neurotoxic, iar procurorul general al Germaniei arată încă de mult, de la atacurile de hacking din 2015, cu degetul către GRU. N-aș crede că oponentul lui Putin e-n pericol să-și piardă viața (și, dacă scapă, să rămână cu grave sechele neurologice) din ordinul direct al lui Putin. Ar fi mai mare daraua decât ocaua, tocmai acum când „țarul” de la Kremlin și-a re-confirmat deschis sprijinul, inclusiv militar, pentru detestatul Lukașenko. Putin n-are a se teme, cel puțin deocamdată, de vreun viitor insucces electoral, indiferent cât de potent politic i-ar fi oricare opozant, numai că scenariul Ucraina-Belarus începe îngrijorător să-și facă simțită prezența și la Moskova. Cele mai credibile ipoteze iau în considerare o tentativă de asasinat pusă în scenă de inamicii ilicit îmbogățiți, care, în fiecare joi seara, erau acuzați la Televiziunea lui Navalnâi (pe Youtube) de flagrantă corupție. Și ultima călătorie a lui Navalnâi, cea în extremul orient rus, avea drept scop cercetarea afacerilor suspecte ale potentaților locali. Numai investigațiile tv de pe Youtube din ultima vreme i-au vizat direct pe procurorul general Iurii Chaika, pe Alexander Bâstrâkin, fostul președinte al Comitetului de anchetă al Procuraturii Generale, pe fostul prim-ministru Medvedev, pe purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peșkov, pe mai marele „Rosneft”, Igor Sechin, pe șeful agenției spațiale, membri ai Dumei de Stat ș.m.a. Oricare – și câți alții! – puteau decide apelarea la agentul toxic fatal, numai că substanța n-o posedă decât laboratoarele Armatei. Și n-au cum să fie uitate precedentele similare, de mare răsunet internațional, unanim condamnate și niciodată recunoscute. De altfel, otrava s-a aflat dintotdeauna în arsenalul politicii ruse; o dovedește cartea unuia dintre cei mai reputați kremlinologi, Arkadi Vaksberg, care trece în revistă nesfârșita listă a cazurilor de otrăvire ordonate de puterea sovietică vreme de nouă decenii – adică, din 1917 până în 2007 („Laboratorul de otrăvuri – de la Lenin, la Putin” – cartea a apărut, în traducere, și la noi). Decizia înființării unui laborator al otrăvurilor a fost luată de Lenin încă în 1921. Am fi tentați să credem că, odată cu demascatorul Congres XX și, mai ales, cu perestroika gorbaciovistă, macabrul capitol din istoria Rusiei s-a încheiat definitiv. Vaksberg încearcă (și izbutește!) să convingă că, și sub domnia țarului Putin, otrava (mult mai sofisticată și mai greu de decelat acum) își face datoria în zona umbrită și murdară a politicii estice. Ironia sorții a făcut ca tocmai inițiatorul înrolării otrăvurilor în „lupta pentru combaterea dușmanilor puterii sovietice”, adică Lenin, să cadă victimă propriei creații. Grav afectat de scleroza creierului și de o boală mintală evolutivă, Lenin, totuși, deranja: cât timp era în viață, Stalin nu putea prelua definitiv frâiele puterii. Așa că Piotr Pakaln, șeful pazei, i-a administrat preparatul letal furnizat de „Cabinetul special”. Cu Nadejda Krupskaia, consoarta lui Lenin, a fost mai simplu: pentru a fi împiedicată să ia cuvântul la Congresul din 1939, siropul de răchițele turnat peste colțunași, când își aniversa cei 70 de ani, a trimis-o în lumea umbrelor. N-ar ajunge spațiul acestei rubrici pentru a înșira numele tuturor celor otrăviți din ordinul lui Stalin; în carte, fiecare caz este înfățișat meticulos, cu evidentă obiectivitate, luându-se în considerare doar documentele cu adevărat credibile și mărturiile nepărtinitoare. Afli când (și cum) l-au otrăvit pe Soljenițân, că, în ultimii ani, au fost astfel uciși, în Rusia, doi academicieni, patru profesori universitari, câțiva scriitori și gazetari, cunoscutul Kiselidi, supranumit „Onassis” al Rusiei, primarul Petersburgului, Sobceak etc. etc. – lista rămânând larg deschisă. Mai toți au avut parte de diagnosticul postum „insuficiență cardiacă” și de autopsii… de la distanță. Vaksberg ajunge cu investigațiile până la cunoscutul caz Iușcenko (dioxină) și asasinarea lui Litvinenko (poloniu 210). Interesante sunt și considerentele autorului cu caracter mai general, dintre care, până la un punct, unele se potrivesc mănușă realităților de acum. Cum ar fi; „Pe scena politică au apărut bărbați și femei care nu aveau înainte nici o posibilitate să se realizeze social. Ei au ajuns un model, devenind foarte repede populari, pentru că nu respectau clișeele ideologice pe care le tot auziseră oamenii, nu vorbeau limba propagandei comuniste, propuneau schimbări socio-politice la care toți aspirau de mult timp. Unii au fost idoli de o oră. Lipsiți de potențial, incapabili de o muncă constructivă, au strălucit pe scena politică și au dispărut rapid…” Excepția Navalnâi confirmă regula: prin dârzenie și inteligență politică, ajunsese un real pericol, trebuia eliminat. Dacă nu direct de Putin, oricum, de putinism.