De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult

Spiritualitatea poporului român este pe cât de complexă, pe atât de profundă. Când spui „spiritual”, mintea ar gândi imediat la ceva anume ce-l deține spiritul, iar prin extensie forma „spiritualitatea poporului” este sufletul unui popor, duhul unui neam, care s-a transmis din generație în generație.
Spiritualitatea neamului nostru sădită de atâtea secole, se exprimă nu numai prin sfinții care s-au ridicat din glia strămoșească, sau prin ridicarea numeroasele lăcașuri de cult, prin evlavia deosebită a acestui neam, ci și prin expresii uzuale însoțite la diferite momente. Ea se lasă exprimată așadar și la nivel literal. Ne referim aici, deopotrivă, la expresii absolut simple și banale, însă cu un conținut teologic extrem de ridicat, de care nici măcar noi nu suntem conștienți. Una din aceste expresii este inserată în titlu: De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult, însoțită cu precădere în Bucovina, în oferirea unor anumite daruri.
Expresia în sine este interesantă atât la nivel formal, cât și informal. În genere, este o expresie a recunoașterii lui Dumnezeu ca fiind Cel ce oferă mai mult decât orice am crea „noi”, deci, o expresie a valorificării smereniei creștine, de-al vedea pe Creator mai presus de orice și decât toate. La nivel informal, arată persoana care oferă mult mai mult decât ne-am aștepta „noi”, și anume, pe însuși Dumnezeu. Dacă am realiza o conexiune cu textele biblice, putem observa că expresia în sine, se apropie mult de structurile hiastice care caracterizează atât de mult versetele scripturistice. În ce manieră? Aș identifica aici trei structuri hiastice: „de la/de la”, „noi” vs. „Dumnezeu”, „mai puțin” vs. „mai mult” (ultimele două grupe aflate în antiteză). Ne putem permite vreo erminie a expresiei, de vreme ce o simplă identificare a structurilor textuale a fost exprimată?
În oferirea acestui răspuns, m-aș opri asupra interpretării fiecărei structuri. Prin „noi” se poate arăta întreaga umanitate, nu numai la forma particulară „eu”. „Eu” alături de un alt „eu” îl subliniază pe „noi”. Lucrurile (dacă pot fi identificate prin darurile oferite de oameni) nu sunt realizate numai la nivel singular, ci și la nivel inter-uman, lucru deja dovedit. Bunul pe care-l modelez nu este numai bunul meu, ci este și al partenerului de viață, precum și al tuturor celor ce vor dori să se bucure de el. „Noi” modelăm ceea ce Dumnezeu a creat, așadar „noi” trebuie relaționat cu Dumnezeu, căci El este Cel ce a dat și Cel ce s-a dat nouă pe Sine. Evident, subiectul și centru expresiei este Dumnezeu, care dă „mai mult” față de oameni. Oricât s-ar strădui să ofere omul, rămâne totuși „în urma” lui Dumnezeu. „Mult-ul” dat de Dumnezeu este în fond, exprimarea dragostei Sale față de „noi”, care dăm întotdeauna „mai puțin”. Poate descrie cineva raportul de calitate și impropriu-zis de „cantitate” a iubirii pe care ne-o arată Dumnezeu, în comparație cu iubirea pe care noi i-o acordăm sau față de un alt „eu”? Se poate pune la același nivel iubirea divină cu cea umană, sau prima este „mult-ul” care se cere căutat, împropriat și extins de fiecare „eu” la un alt „eu”? Mergând mai departe, expresia nu indică o raportare existențială de tipul „eu spre el”, ci de tipul „noi spre El”. Noi toți, adunați în aceeași lume, același spațiu, care deși recunoaștem că dăruim, oferim sau avem „mai puțin”, cu toții ne raportăm la Cel ce are „mai mult”, într-un cuvânt, ce le are pe toate, iar forma exhaustivă a acestei întâlniri paradoxale „mai puțin/mai mult” se găsește în Biserică. În Biserică, „noi” suntem reuniți în jurul altarului, iar fețele noastre sunt proiectate spre chipul Chipului și Icoana prin excelență.
„Noi” suntem cei ce ne mărturisim neputințele noastre, nimicnicia vieții noastre, căutând în același timp pe Hristos, Care se dă pe Sine nouă tuturor în Dumnezeiasca Liturghie. Ce poate fi „mai mult” decât atât?
Cred că ultimul paragraf ar trebui grupat în jurul conceptului de (re)cunoaștere, prin care nu punem punct problemei, ci dorim să o introducem pe tărâmul ipotezelor. (Re)cunoaștem în această expresie simplitatea cu care poporul român își mărturisește smerenia în fața Atotputernicului Dumnezeu. Trebuie să (re)cunoaștem că avem înaintea noastră, nu o frază înșirată din mii de cuvinte, cernute prin filtrul imaginației și puse în vârful condeiului de aur, care așterne mai departe pentru eternitate, gânduri, simțăminte, idealuri sau vise, ci o exprimare a simplității poporului român care a căutat nu atât cuvintele, cât rostul folosirii lor. În fiecare fărâmă a acestei expresii, nu regăsesc filozofare prin cuvinte, nu întâlnesc „sofistică” sau mai nu știu ce „artă literală”, ci (re)descopăr mentalul poporului nostru, impregnat de duhul Bisericii și al sfințeniei. (Re)găsesc în expresia de față – prin însăși structura sa hiastică – o apropiere de metodele hermeneutice și de teologia biblică, fapt absolut remarcabil și unic în felul său. Nu în cele din urmă, observ în această expresie putința sincerității și micșorării umane în fața divinului.
(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic – Grecia)