De la închinare la slujire

Conștient de controversele pe care le-ar genera, Roger Scruton, în cartea „Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți“, pornește de la afirmația: „Cultura are un temei și un înțeles religios“ și ceva mai departe că „nu este doar un simplu sistem de credință, ci un criteriu care determină cine e și cine nu e membru al comunității“. Între atât de numeroasele discuții privind criza spirituală contemporană, cartea este o provocare promițătoare de rod bun pentru că se detașează de lamentările sau învinuirile impersonale și reușește să aducă un adaos de conștientizare. Da, se vorbește mult despre criza culturii contemporane și, în încercarea de a acoperi o realitate ce pare că scapă înțelegerii, sunt elaborate concepte care sporesc neînțelesul și neînțelegerea dintre oameni. Nu vom intra în detaliile cărții, vom porni de la un adevăr evident: „Avem din abundență cunoștințe științifice cu privire la lumea noastră și o stăpânim tehnic. Dar sensul ei ne rămâne ascuns.“ Pe zi ce trece, vedem cum această stăpânire e roasă de relativitate, atrăgând atenția că sensul lumii, al vieții, al omului, trebuie căutat dincolo de ele. Pentru Francis Bacon, „cunoașterea este putere“, iar azi se proclamă că „informația este putere“, ocultându-se adevărul că informația nu e cunoaștere, iar cunoașterea nu e înțelepciune. Mai stăruie ideea că soluția ar fi unirea dintre știința și tehnologia occidentală cu înțelepciunea orientală. De ce să mergem atât de departe? Oare am împlinit toate cele rostite zi de zi din rugăciunea Tatăl nostru? Oare imaginea lumii contemporane nu ilustrează semnificativ cuvintele Sfântului Apostol Pavel după care „Cunoașterea semețește, iubirea zidește?“ Oare nu semeția a făcut ca omul să se piardă pe sine în hățișurile individualismului, care, s-a spus, sfârșește prin a distruge individul? Încotro să căutăm?
Ne întoarcem la Biblie, temeiul culturii europene. Ne amintim că, îndată după ce Iisus a fost botezat în Iordan, a postit patruzeci de zile și alte trei a flămânzit. De trei ori a fost ispitit, încercat de diavol cu elemente esențiale: pâinea, minunea și puterea. Se pare că am uitat că „nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“, cuvânt care este adevăr ziditor. În schimb, îl „ispitim“ pe Dumnezeu cerând tot felul de „minuni“, fără să realizăm că minune e fiecare zi dăruită spre mântuire. Un bun început pe drumul ieșirii din tot felul de crize sunt cuvintele Mântuitorului: „Piei Satano! Domnului, Dumnezeului tău să i te închini și numai lui Unuia singur să-i slujești.“ Satana a pierit și au venit îngerii să-I slujească, iar apoi a început să propovăduiască și toată petrecerea Sa pe pământ este pilduitoare pentru eliberarea de întunericul răutăților spre lumina neînserată a iubirii care ne-a înveșnicit viața. Ascultător al voii lui Dumnezeu, Iisus S-a făcut până la moarte, făcând-o cale spre înviere. În grădina Ghetsimani, Iisus a fost iar ispitit și cuvintele lui ar trebui să ne fie călăuză: „Doamne, dacă e cu putință treacă de la Mine, dar voia Ta nu voia Mea să se facă.“
Închinarea, mai întâi, recunoașterea smerită cuvenită Creatorului, al cărui chip nevăzut rămâne de-a pururi neșters în om, sămânță a veșniciei pe care o presimte cu dor tânguitor; temei al speranței care nu cade niciodată. Mai e și mulțumire pentru grija neostoită pe care ne-o poartă și care, spune un Sfânt Părinte, însăși este un dar al bunătății Sale. E un început bun, care se cere continuat în lucrare slujitoare, altfel se preface în fățărnicie și viclenie pierzătoare de sine, chiar dacă imaginea oferită este strălucitoare și zgomotoasă. E ca închinarea fariseilor din toate timpurile, care nu au curajul să-L omoare pe Hristos, dar cu vicleșug îl trimit la moarte, chipurile respectând porunca „să nu ucizi!“. S-ar putea întreba cineva: „Numai Lui Unuia singur să-I slujim?“ Unde e libertatea? Să ne gândim la Iuda, cel care, între apostoli fiind, a preferat să slujească banului și s-a făcut „fiu al pierzării“, spre pildă veacurilor. Putere a acestei lumi avea și Pilat, dar limita ei s-a văzut îndată, căci înaintea Adevărului fiind, a întrebat „Ce este Adevărul?“, pe care, totuși, a poruncit să fie scris pe cruce. Adevărata libertate este a spune „Da“ lui Dumnezeu, a face voia Lui cea bună întru desăvârșire. Se întreba Ghenadie Scholarios, patriarh al Constantinopolului: „Ce bine îmi pot dori eu mie, pe care să nu-l voiești Tu înainte de mine? Și cine știe binele meu în afară de Tine, singurul care poți să-l și faci, chiar dacă eu îmi tăgăduiesc binele meu?“ Atunci, a face voia lui Dumnezeu este a fi slujitor al Iubirii Lui nețărmurite, al bunătății Sale nemărginite, al Luminii atotbiruitoare.
Desăvârșirea acestei unice slujiri o aflăm în Rugăciunea lui Iisus, relatată de Sfântul Apostol Ioan, de o bogăție și frumusețe fără seamăn: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum preaslăvește-mă Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de a fi lumea“. Ca biruința Iubirii să fie deplină s-a rugat: „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi I-ai dat, ca să vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o… pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie întru ei și Eu întru ei“. Poate nu întâmplător se vorbește azi de „educarea inimii“ ca un ecou la ruga lui David: „Inimă curată zidește întru mine și duh drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele“. Cu dreptate spunea Vasile Voiculescu „Pe Tine nu Te pot însă amăgi…/ Și ce inimă domnească îmi visam!/ Doamne, atinge-Te de ea, să se aprindă ori să n-o mai am“.
(Sursa: Ziarul Lumina)