De la cuminecare la comunicare

Două situații trăite în aceeași Biserică a lui Hristos. În ajunul unei sărbători, undeva, la o mănăstire din România, se întâlnesc două persoane. Una spune către cealaltă: „Îmi pari foarte cunoscut, dar nu știu de unde să te iau“. Iar răspunsul (magistral, aș putea spune) răsună și astăzi în inima mea: „Cu siguranță ne împărtășim din același Potir“. Ce înțelegere profundă a vieții!
După mai mult timp, într-o biserică de mir din România, mai multe persoane se apropie de Potir și se împărtășesc. În aceeași zi, după-amiază, două dintre persoanele care se cuminecaseră dimineață cu același Hristos se întâlnesc, în priviri, „din întâmplare“, pe stradă. Se privesc unul pe altul și merg mai departe. Nici măcar un salut.
Iar dacă aceasta pare să fie o situație extremă, să vedem mai îndeaproape ce se întâmplă duminică de duminică cu noi, la biserică. Liturghia s-a terminat. Părintele predică. Se cam lungește. Nu mai termină odată? În sfârșit, a terminat. Cu toții ne grăbim să fugim din nou în singurătatea noastră. Eventual, în fuga noastră, aruncăm un „Doamne ajută“ sec celor pe care-i întâlnim în cale. Și poate și un zâmbet. Și iarăși am plecat din biserică și nu m-a întrebat nimeni dacă mă doare ceva, dacă am nevoie de ceva.
Hai să-L ajutăm și noi să ne ajute!
Eu nu mai vreau doar „Doamne ajută“. Vreau să mă ajuți și tu, îmi doresc să te ajut și eu! Doamne-ajută! Da, El ne ajută, nu ne îndoim de asta, dar hai să-L ajutăm și noi să ne ajute! Cum? Părintele Sofronie vine cu răspunsul. El se ruga astfel pentru frații din mănăstirea sa: „Doamne, învață-ne unul pentru altul a ne ruga, poverile unul altuia cu răbdare a purta și ne împreunează pe noi întru cea a dragostei nedespărțitei legături, dând nouă și a vedea în fiecare frate și soră chipul slavei Tale celei negrăite și a nu uita că fratele nostru este viața noastră“.
Dar cum să dăm viață acestui cuvânt? Unii mi-ar spune că un prim pas ar fi să ne rugăm unii pentru alții. Da, și eu sunt într-un grup de citire a Psaltirii. Și am o listă cu ceilalți 19 care se roagă. Dar îi cunosc doar pe 2-3 din acea listă. Știu doar că merg și ei la aceeași biserică la care merg și eu. Pe cine pun eu înaintea lui Dumnezeu? Un nume? Ar putea la fel de bine să fie un număr. Eu aș vrea să pun înaintea Domnului o persoană căreia îi cunosc dorințele, aspirațiile, necazurile, împlinirile și neîmplinirile. Și aș putea garanta că și ceilalți se roagă pentru robul lui Dumnezeu Vlad, despre care nu știu nimic. Da, Dumnezeu primește și rugăciunea asta. Și care-i folosul, dacă noi rămânem doar niște nume impersonale legate între noi doar pe foaia de hârtie pe care s-a alcătuit tabelul de citire a Psaltirii. Eu nu mai vreau să te întâlnesc pe stradă și să trecem unul pe lângă altul „întâmpinându-ne“ cu mai multă răceală decât ne oferă toți ceilalți „necunoscuți“ care trec pe lângă noi. E nevoie să ne rugăm unii pentru alții, dar, mai înainte de asta, e nevoie să ne cunoaștem. Într-un mod viu. Aș vrea să știu și eu care sunt poverile pe care le port. Altfel, mie îmi este foarte simplu să mă rog pentru x, y, z, despre care nu știu nimic. În ritmul acesta aș putea pomeni câteva mii de nume. Dar în cel mai bun caz o să ajung să mă doară gura, nicidecum inima.
Să spargem „bisericuțele“!
O altă soluție (sau, mai bine zis, un alt pas) ar fi agapa de după Liturghie. Cineva mi-a spus că asta nu ar ajuta la mare lucru. Am face agapă și fiecare va vorbi și se va apropia de aceleași persoane pe care le cunoaște și cu care oricum vorbea și fără să se facă agapă. Tocmai aceasta ar fi ideea, ca măcar la aceste agape să spargem „bisericuțele“ și să ne apropiem de persoane mai puțin cunoscute și, dacă se poate, de persoane care au alte ocupații decât noi, pentru a vedea și cum privesc/trăiesc alții viața. Căci dacă tu ești medic și vorbești tot cu un medic, nu ai mare câștig, rămâi tot în universul tău. Dar dacă te apropii de un zidar, de exemplu, vei afla o cu totul altă perspectivă de a vedea viața, vei avea multe de învățat.
Iar dacă la tine la biserică nu se face agapă, totuși mai este o soluție. Îndrăznește nebunia ca, într-o zi, să-ți permiți luxul de a invita la un ceai pe cineva care se împărtășește din același Potir cu tine. Pentru a-i afla măcar numele. Și apoi, să-ți faci din asta un obicei. Să nu treacă perioada dintre o Liturghie și alta, dintre o duminică și altă duminică fără să fi invitat pe cineva din parohia ta la masă, la un ceai, la o înghețată, la o plimbare. Și astfel ne vom da șansa unul altuia de a afla infinitatea de bogății ce sălășluiesc în fiecare dintre noi. Doar așa vom avea șansa de a descoperi ce oameni minunați avem lângă noi și de a stabili relații adevărate unii cu alții.
Dar nici aici să nu cădem în capcană. E firesc să îți dorești ca aceste întâlniri/invitații/vizite de peste săptămână să aibă loc cu persoane dragi ție. Și e bine să fie și așa. Dar, treptat, e bine ca acestea să fie diversificate, să încerci să te apropii și de persoane care nu sunt chiar pe inima ta, în duhul tău, sau care, din cine știe ce motive, poate îți sunt indiferente sau chiar antipatice.
Iar dacă nici asta nu se poate, măcar la sfârșitul slujbei, în loc să te grăbești să pleci acasă sau în loc să întreții conversații cu aceiași oameni, măcar acum îndreaptă-ți atenția către cel care e mai mereu singur sau trist și care nu e înconjurat de atât de mulți prieteni ca și tine. Vei fi ca o comoară de neprețuit pentru el.
(Vlad BOTEZ, sursa: Ziarul Lumina)