De la cap

A luat sfârșit Wimbledon-ul. Adică turneul suprem, regina balului tenisistic. Mai sunt turnee de grand slam, încă trei, dar Wimbledon este Turneul. Cine câștigă acolo intră direct în istorie. Dincolo de tehnică, de viteza serviciului, de formă, de rezistență la efortul de două săptămâni, cred că elementul cel mai important, decisiv, este capul. S-a văzut asta în fiecare meci, fie el de simplu sau dublu. O conjunctură fericită a făcut să pot vedea evoluția favoritului meu, Roger Federer, meci de meci. Chiar mă întrebam dacă am mai avut norocul ăsta și altă dată. Cred că nu. Iar momentul a fost unul cu totul special, întrucât acum doi ani, în momentul în care a fost detronat din fruntea clasamentului ATP, Roger Federer rămăsese nu „la mustață”, ci la un fir de mustață de recordurile lui Pete Sampras care, până la el, păruseră intangibile: 8 finale de Wimbledon, 7 câștigate, 286 de săptămâni în vârful ierarhiei mondiale. Acum, la Wimbledon, s-a ivit ocazia de a le egala pe toate și implicit de a-l bate pe cel de durată la vârf, întrucât până săptămâna viitoare ne mai fiind vreun turneu important, aceea va fi cea de-a 287-a săptămână. L-am văzut pe Roger în primul meci. Se vedea în jocul lui o relaxare totală. Nu din aia păguboasă, de loser, ci una dublată de siguranța celui puternic. Știa că nu poate fi învins. Nu atunci, în primul meci, ci pur și simplu că nu are cine și cum să-l bată. Știa că e turneul lui, că are misiunea de a rescrie istoria acestui sport, așa cum (și zău că mi-e greu să recunosc asta!) Barcelona a rescris istoria fotbalului în ultimii 3-4 ani. Siguranța asta l-a făcut pe Roger să-i deființeze, pur și simplu, atât pe Djokovici cât și pe Murray în ultimele două meciuri. Dar a făcut-o cu atâta eleganță, cu atâta decență și bun simț încât a reușit să nu-i umilească. Între Federer și absolut oricare altul este o distanță cosmică. Iar totul pornește de la cap. Dovada? Horia Tecău, probabil cel mai bun jucător de dublu din lume. Probabil că toată lumea știe asta, mai puțin unul: însuși Horia Tecău. Era să piardă singur semifinala. L-a scos Linstedt. A „reușit” însă să piardă, doar el, finala. Iar totul pleacă de la cap.