…de fapt, SĂ AUZI ȘI SĂ NU CREZI!

Am mai pledat, în această rubrică, pentru deplină corectitudine în pronunția numelor proprii din lumea sportului. Trebuie să ne recunoaștem învinși în chestiunea mutării incorecte și profund inculte lingvistic a accentului în cazul unor nume proprii de tipul Păduráriu, devenit Păduraríu, Tâmpláriu, devenit Tâmplaríu, Cizmáriu, ajuns Cizmaríu ș.a.m.d. Pledoariile noastre – și nu numai ale noastre – n-au avut, pare-se, vreun ecou, așa că, și comentatorii de televiziune, și cei de radio, continuă să promoveze pe post o pronunție flagrant neconformă cu legile evoluției fonetice ale românei. De altfel, și posesorii respectivelor nume s-au îndrăgostit de noua haină sonoră, aparent mai “elevată” și mai “intelectuală”, așa că-și zic Lumânaríu în loc de Lumânáriu, Grădinaríu, în loc de Grădináriu. Asta e! Nu mai revenim la acest subiect; oricum, l-am pritocit prea mult și avem sentimentul că predicăm în pustie. Virusul s-a insinuat biruitor și-i cu atât mai regretabil, cu cât aberația s-a născut și lăbărțat tocmai prin transmisiile sportive. Încercăm, astăzi, să atragem atenția asupra altor pronunții incorecte. Unele se datorează, ca și oficializarea palatalizării regionale de tipul Căpraru – Căprariu, unor notari de țară, cu puțină știință de carte, care, la nașterea copilului, au scris în certificat așa cum au auzit, adică Pâglișan în loc de Pâcleșan, ori Tincuș în loc de Țâncuș. Se întâmplă și la case mai mari. În alte țări, același soi de notari au scris Hamutovski (cum, de fapt, se pronunță), în loc de Homutovski, cum s-ar scrie corect în limba respectivă. Ori Iurișniți în loc de Iurâșnițâi. N-avem ce face, se cuvine să ținem seama și de gafele altora. Le avem, însă, din belșug și pe-ale noastre. Din transmisiile de tenis am aflat despre rusoaica Mâskina. Eroare a comentatorilor noștri, care s-au luat după informațiile transmise în engleză, fiindcă-i vorba despre Mâșkina. Mâș, în limba rusă, înseamnă șoarece – de acolo vine numele – și, dac-am încerca o traducere, ar fi vorba despre tenismena Șoricaru, ori Șoricică, ori Șoricău. Aproape de neînțeles este și faptul că alt comentator (fiu al unui mare lingvist român!) nu știe care-i capitala Georgiei și pronunță cu încăpățânare Tibilisi în loc de Tbilisi. Sigur, nu-i un capăt de lume dacă fotbalistului Purícă i se spune Púrică, din asta nu cade guvernul și nici nu-i materie pentru un proces de substituire de persoană. Dar, un popor latin cum sunt românii, s-ar cuveni să știe măcar că accentul corect este Apúlum și nu Ápulum, cum, din păcate, s-a generalizat. Ar însemna că și numele regiunii Apúlia, din sorela noastră, Italia (cu capitala la Bari), s-ar pronunța Ápulia, ceea ce-i aberant. De-a dreptul hazlie ni se pare situația în care doi comentatori, în aceeași transmisie, pronunță diferit numele aceluiași fotbalist: unul îi zice Bordeianu, altul, Bordeanu. Nu-i deloc același lucru: Bordeianu vine de la substantivul comun bordei, pe când Bordeanu, de la substantivul propriu Bordea. Poate c-ar fi un exces să pretindem pronunții hipercorecte și în cazul denumirilor unor echipe din Spania, întrucât baza de articulație proprie limbii române nu-i familiarizată cu astfel de sonorități. Villareal s-ar citi, de fapt, în castiliană, Vigiareal, iar Valladolid, Vagiadolid. Mai simplu e-n cazurile de tip Canizares, jucătorul Valenciei, care, corect, se pronunță Caňizares, cu n muiat. Iar Vucinic, de la Lecce, e Vucinici, după cum rău accentuate sunt și numele jucătorilor și antrenorilor proveniți din spațiul ex-sovietic – de pildă, Blohín (de la bloha, care înseamnă ploșniță), trebuie pronunțat Blóhin, Mostovoi, Mastovói, Șmotovalėnko, Șmotoválenko. Bjelica, de la Kaiserslautern, este Bielița, Stankovic, este Stankovici, Juafrau, de la Albacete, Huafrau, Álvarez, Alváres și Zapáta, de la “Steaua”, se pronunță corect Sápata. Dacă tot am intrat în Europa, măcar…